Groningen test Embedded

Frankness

I am not a graceful person. I am definitely not a Sunday morning or a Friday sunset. I am a Tuesday 2AM, I am a broken window during February. My bones crack on a nightly basis, I fall from elegance with a dull thud and I apologize for my awkward sadness. I sometimes believe I don't belong around and among people, that I belong to all the leap days that didn't happen. The way light and darkness mix under my skin has become a storm. You don't see the lightning, but you hear the echoes.
Sometimes I am terrified of my heart; of its constant hunger for whatever it is it wants. The way it stops and starts.


When I saw you, I fell in love. And you smiled because you knew.

How do we become humans?

How do we become - humans?

Plenty of ups and downs of technology development have unfortunately decreased the face-to-face communications and replaced them with digital means of transmitting messages. Yet some of us seem to be bothered by the idea of digitalisation, none of us actually protests in any way against it. We are just flexible to these times. What is the ideal solution to dismiss this progressive dehumanization? Let me share with you a personal moment of revelation from an ordinary day of summer.

Three days before a surprisingly canicular day of Groningen NL, I completely forgot to put the charger in my bag after I attended a two-persons slumber party. For the rest of the entire day and the following day I was not in the possession of a personal means of communication or any sort of technological widgets. And you know what? Its absence did not bother me or make me suffer at all. I did not even know what was the time while I was roaming with my bike on the streets imbued with joyful people. I was seemingly not bounded by anything. When I lifted my head up to the breathtaking blue sky I felt like I finally opened my eyes and I could indeed see and enjoy the happiness and purity of the everyday bread-and-butter pace of life. The tender, breezy weather, the sunshiny people and the gorgeous architecture of the old buildings made me feel like the freest human being alive. Can you too feel free by doing nothing at all, but without a digital widget? To my great sorrow I have to share my thoughts with you online, even if I would rather not. Let go off this restraint you are living with and give a chance to the digital-free world surrounding you to showcase its wonderwork. Give it a shot, you will lose nothing, but might even gain some unexpected life experiences - by just letting it go. We can adapt ourselves to the beauty of nature and leave those means out for at least one day. 

Let’s enjoy the wonders around us. The fusty sun, the still waters of the lakes, the wind blowing through our hairs, the bicycle rides in warm days and all these other things we don’t perceive anymore, the ones we let aside and forget about. Do something insane or out of common, something worth remembering.

The motivational 20-minutes rule

Almost every self-respecting theory of motivational activity ponders specific recipes for the transition from theory to practice. One of them is the rule of 20 minutes, which eventually experiences a very simple psychological attitude that for 20 minutes each of us can endure any action, no matter how great is his resistance against it. It really is an active way to fight the laziness and increase your motivation. Learn more about how the rule works:

If you practice sports for 20 minutes every day, there is no need to worry about your health.
If you spend 20 minutes a day for cleaning and tidying, you will not be lost in the clutter.
If you devote 20 minutes a day to improve your concentration, it’s not worth the worry of creative crises.
If you devote 20 minutes a day to listen to your closest person, there will be no occasions to worry about relationship problems.
If you spend 20 minutes a day to listen to yourself and to take notes, it’s not worth bothering that you will suffer from a lack of ideas.
If you sacrifice 20 minutes a day on the searching of new sources of income you will not suffer from financial issues.
Give yourself 20 minutes a day to relax. This way you will not feel exhaustion at all.

And remember – whoever reads useful book at least 20 minutes a day they will not be tormented by the question of how to become an expert.

Partea intai - Neputinta de a accepta si lupta intrinseca

Sunt bine. Intreaga-mi fiinta declarata fără putere a fost zdruncinata de hotărârea ta... ultimele ramasite de suflet mi-au fost și ele predestinate infrangerii. Și tu ai ales să faci asta. Sunt bine, deși nu mai cunosc demult notiunea aceasta abstracta de care tragem cu toții neincetat. Noi -cat curaj nelegiuit să ne pronunt pe amândoi laolaltă- dragul meu suflet pereche, nu am reușit sa depasim stadiul de nimicnicie de care ne-am înconjurat și care ne-a inlantuit, nutrit de perpetuele noastre dispute cotidiene. Nu ne-am putut crea mediul pe care l-am dorit pentru noi, cât să fie prielnic coexistentialitatii a doua ființe ce-si promiteau multe... doar ca mi-am pierdut pana și infima suferinta de care ma prinsesem cât sa rămân în joc, cât să mă hrănesc pentru a continua. Și pentru ce? A continua orbeste, la întâmplare totul, prin prisma unei alte noi dimineti în care avem speranța mizera ca ne vom ajuta finalmente sa deslusim misterul și să ne raspundem la întrebările existentiale. Ce suntem și cine unul pentru altul.

Ne-am dezmierdat în iluzii și ne-am imbaiat în propria cenușa, spalandu-ne cu speranța unui mai bun și cald sfârșit al zilei de mâine

Pentru ce sa continui să mă lupt? Pentru ce? De ce să mă aflu într-o bătălie împotriva mea? Tu, tu te numești luptător și dacă da, pentru ce ai luptat? Ca sa lași totul deoparte și sa treci peste? Nu mai suporti? Unde ți-au dispărut toate dorintele infiorator de puternice și intregile, lungi seri de neliniste sufleteasca? Le-ai lăsat să-ți scape printre degete... așa cum m-ai lăsat și pe mine. M-ai avut în cea mai pura și splendida forma pe care-o puteam lua, m-ai ascuns de crumizea lumii și m-ai ținut voalata sub aripa ta calda, protejandu-ma de posibile pericole, m-ai iubit cum nu ai iubit vreodată să-ți vezi toate dorintele de-o viața implinite în aceeași clipa. Te-am iubit nebuneste și pe nevazute. Totul ți l-am sorbit desfatator și nimicul întors pe dos, zadarnicia cuvintelor aruncate ți le-am simțit intrandu-mi gentil în piele, după care te-ai strecurat lesne printre firele de nisip mărunte din palma mea. Ai alunecat premeditat spre totul tău... nu al nostru. Te-ai descotorosit de totul meu existent și imaginar, de întreaga mea fiinta acum nula. Nu mai erai al meu de un timp și te-am simțit. Am simțit cum te-am avut și am dorit cu infocare sa nu fi simțit cum te desprinzi de ultima ramasita ce ne lega.

Astăzi m-am sfatuit cu mama și, spre intristarea mea, i-am spus ce s-a petrecut și mi-a replicat folosind un ton dezamăgitor ca incepuse sa își schimbe vechea parere despre ce se întâmpla cu mine și cu tine -am voit sa scriu noi, dar mi-a fost teama-, dar inevitabilul și-a făcut aparitia. Nu te-aș fi putut lasa atât de mizer cât tu ai putut-o tu face cu egoismul tău, eu nu sunt o astfel de persoana. Iara, peste asta, susțin ca nici nu ai un argument valid ori suficient de solid pentru a sustine prompt o despărțire relativ definitiva, vezi cazul de fata.

Ai fost intruparea a tot ceea ce am găsit mai minunat și diferit la viața. Și m-ai aruncat în neputința, înapoi în carcera sufletului meu pustiit. Ne-am cuibarit în tihna celuilalt atât de pur și neprefacut și ne-am induiosat nefiresc de intens pe o perioada indelungata, simtindu-ne ca acasă unul cu celălalt... m-ai avut cum nu m-a avut o singura alta fiinta și, sub ochii mei infiorati și neputinciosi, m-ai pierdut mai mult decât m-am avut și pierdut eu insami. Dar, este posibil ca din toată ecuația de fata sa ieși învingător, depinde doar de motivul pentru care lupți or ai luptat, dacă o faci. Prima data poți sa lupți pentru tine, pe care te-ai lăsat în urma și consideri ca lepadandu-te de mine, vei recupera vechiul tu de dinainte de aparitia mea stranie și intristator de apasatoare. Poate asta este ceea ce într-adevăr aveai nevoie, or eu poate nu am vrut sa o accept. Pe lângă, mai poți sa te lupți pentru a te ascunde cât poți de mult în fata mea în spatele vibratiilor plăcute primite din partea prietenilor. Uiți un lucru... dar oare mai are vreun fel de importanța dacă îl menționez acum? Exista atâtea șanse pozitive ori negative cât îmi impun eu sa mai aibă valoare, dar ar fi mai potrivit sa fiu neutra. Sau chiar sa înțeleg, sa accept odată și sa fac fata faptului în sine, dureros din fire ca acum sunt doar eu și atât. Uneori mai sunt și cu mine insami și mai departe de tine decât te-am perceput orisicand. De acea mine insami de care uneori sunt terifiata, dar și surprinsă simultan mi-e destul de teama din timp în timp. Aduce cu sine doar inchipuiri care-mi provoaca tristete și intruchipari jalnice ale neputintei mele. Imaginația asta nu se joaca, o să ma mănânce de vie odată, dacă nu reușesc sa o mănânc eu pe ea. Revenind... nu știu dacă tu, cel caruia incepusem cu pași mici sa ii scriu romanul vieții mele -ma întreb câteodată dacă tu socotesti lucrul acesta- vei privi ceea ce ar fi trebuit sa îți spun ție odată și vei pricepe ce-ți transmit așa simplu cum îl vezi... vei ajunge acasă unde, cu puțin noroc vei avea musafiri și te vei juca sah și vei fi tot incins de dorința de a câștiga, dar însoțit totodata de oftica infrangerii. Te vei satura la un moment dat în acest viitor imaginar și vei lua jocul cu navele. Inevitabil, ma voi strecura dibace printre gândurile tale -oricare ar fi fost acelea- și stagnez acolo o perioada. Voi dispărea eventual și îți vei continua activitățile, dar asemenea vor face și musafirii tăi. Eu nu aș face asta, desigur nu aș pleca deloc, dar asta e alta mâncare de peste. Singuratatea, din câte-mi amintește slaba mea memorie pe termen scurt, nu ți-a priit pana în clipa de fata. Îmi doresc doar sa fii în aceeași balta de singuratate în care ma scufund tot mai mult, se pare și eu. Sa te simți la fel de neputincios, cât și nevinovat. Cu toate iluziile pe care ți le-ai creat singur în interiorul cutiei tale negre și le-ai atintit concis spre mine. Ai avut deja demult aerul acesta de nu-o-sa-ne-mai-vedem-niciodata.

Nu are sa treacă o zi și totul sa revină brusc la normal. Te-am privit înțelegător și capabil sa observi ca sunt într-o alta lume, într-una complet distincta de cea în care am trăit. Sunt inconjurata de oameni străini, totul este nou. Oricat de mult aș sta aici, acum eu nu știu ce reprezintă normalul... locul unde ma aflu nu are să mă conduca la un așa-zis loc potrivit generalei definitii a normalului.

Trecând peste toate cele spuse anterior, ca o mica paranteza, am o bucurie atât de bizar de mare totuși în legătura cu un lucru atât de mărunt legat de tine. Te va lega nevoit de mine pentru întregul tău trai. Știu ca deja știi despre ce vorbesc, dar mi-ar plăcea totuși dacă nu ai ști, așadar am să te mai țin puțin în suspans. Dacă ai cumva acces la acest document personal și ești curios din fire -ceea ce se întâmpla sa știu-, vei fi nevoit sa mai ai un pic de rabdare.

îmi ninge în suflet

și când mă gândesc că iubeam atât de mult iarna, iubeam atât de mult zăpada, iubeam atât de mult fulgii de nea, încât corpul meu i-a acceptat ca fiind parte din el. până am început să iubesc altceva, și să accept altceva ca fiind parte din mine, din sufletul meu. stau înghesuită în scaun, melancolică și privesc prin jaluzeaua portocalie mahon afară, încercând să îmi regăsesc bunăstarea pe care oamenii fără niciun drept reușesc să o fure. și vă spun că ninge. tristețea ce îmi crapă fiecare nerv din trup și îmi rupe fiecare conexiune cu irealul, cu fantasticul ce l-am trăit până acum mă amărăște și îmi sfâșie orice gând pozitiv, mă alungă întru totul spre un loc întunecat unde, spre dezamăgirea mea, sunt singură și nu ești acolo să îmi luminezi drumurile și aleile lăturalnice. merg de una singură către un drum pe care nu îl cunosc, cu riscul de a claca. nu știu drumul acesta nici cu tine, însă îmi este mult mai ușor să îl aflu și să îl parcurg alături de tine, tu, cel care doar clipește și înțeleg cu ce motiv. și ninge peste locurile acestea unde simțeam căldură, deși era frig. nu simt prima ninsoare și e trist. totul alb, acoperit de pături, nu simt nimic. sufletu-mi este spulberat de emoții, secat de vlagă, amețit de iubire, ocolit de sprijin și, fără de scăpare. și poate șterg textele tale, dar nu le voi uita. și poate îți șterg pozele, dar nu-ți voi uita sclipirea din privire. și poate încetez să vorbesc cu tine, dar nu-ți voi putea uita vocea. și poate te voi ignora, dar nu-ți voi putea uita chipul. și poate încetez să te îmbrățișez, dar nu-ți voi putea uita mirosul pielii. și poate nu mai fac parte din viața ta într-un fel sau altul, dar nu te voi putea vreodată uita.
și ninge, iar eu nu simt nimic.
nici măcar căldura ta.

Deep Mix Bucharest #024 mixed By Sorin Milea : Compozitor

Deep Mix Bucharest #024 mixed By Sorin Milea : Compozitor