îmi ninge în suflet

și când mă gândesc că iubeam atât de mult iarna, iubeam atât de mult zăpada, iubeam atât de mult fulgii de nea, încât corpul meu i-a acceptat ca fiind parte din el. până am început să iubesc altceva, și să accept altceva ca fiind parte din mine, din sufletul meu. stau înghesuită în scaun, melancolică și privesc prin jaluzeaua portocalie mahon afară, încercând să îmi regăsesc bunăstarea pe care oamenii fără niciun drept reușesc să o fure. și vă spun că ninge. tristețea ce îmi crapă fiecare nerv din trup și îmi rupe fiecare conexiune cu irealul, cu fantasticul ce l-am trăit până acum mă amărăște și îmi sfâșie orice gând pozitiv, mă alungă întru totul spre un loc întunecat unde, spre dezamăgirea mea, sunt singură și nu ești acolo să îmi luminezi drumurile și aleile lăturalnice. merg de una singură către un drum pe care nu îl cunosc, cu riscul de a claca. nu știu drumul acesta nici cu tine, însă îmi este mult mai ușor să îl aflu și să îl parcurg alături de tine, tu, cel care doar clipește și înțeleg cu ce motiv. și ninge peste locurile acestea unde simțeam căldură, deși era frig. nu simt prima ninsoare și e trist. totul alb, acoperit de pături, nu simt nimic. sufletu-mi este spulberat de emoții, secat de vlagă, amețit de iubire, ocolit de sprijin și, fără de scăpare. și poate șterg textele tale, dar nu le voi uita. și poate îți șterg pozele, dar nu-ți voi uita sclipirea din privire. și poate încetez să vorbesc cu tine, dar nu-ți voi putea uita vocea. și poate te voi ignora, dar nu-ți voi putea uita chipul. și poate încetez să te îmbrățișez, dar nu-ți voi putea uita mirosul pielii. și poate nu mai fac parte din viața ta într-un fel sau altul, dar nu te voi putea vreodată uita.
și ninge, iar eu nu simt nimic.
nici măcar căldura ta.