trecător, odată cu luna plină

nu puteam face altceva decât să privesc în gol, în pustiu. singurul sunet pe care îl auzeam erau secundele; sunetul acela tic-tac, tic-tac... cât de repede trece timpul când eşti singur cu gîndurile tale. mă credeam în abis, în infinitul fracţiunii de secundă când am fost trezită de realitatea crudă a oaselor mele. m-am ridicat uşor spre cer, spre stelele ce sclipesc intens, cuprinsă de un fior rece, ce-mi trece prin şina spinării. nimic-ul acesta bizar de care sunt înconjurată mă ameţeşte. mă încurc în negrul gardurilor ce erau demult verzi, pline de viaţă, în gândul că odată erau toţi oamenii plini de zâmbete. ce s-a întâmplat cu ei? 

prea multe lucruri fără sens, aşa că am păşit şi am plecat înspre lună.

7 decembrie

Iată că visele poate nu sunt concepute doar pentru a fi ireale sau fantastice.
Noaptea a venit odată cu tot ce are cineva nevoie. O persoană cu care să te simţi bine, o mâncare bine pregătită şi cu dragoste, o muzică relaxantă şi apoi totul vine de la sine...  lipsă de reacţii, zâmbet incontrolabil şi stomacul gol.
Se spune că fluturii trăiesc doar o zi pe pământ... dar ziua aceea e una perfectă, în care fac tot ce ar putea face într-o viaţă întreagă un om, însă fiinţele umane nu se vor compara niciodată cu fluturii. Ei trăiesc atât de intens fiecare clipă, încât orice moment e o plăcere şi o bucurie de a trăi. Creierul nostru nu poate percepe "viaţa"; nu poate şi nu ştie să o trăiască. Noi minţim încă de la cele mai mici lucruri nesemnificative, până la lucruri ce ne-ar putea costa mai mult decât pierderea unui prieten. Noi înşelăm, dar nu ne place să fim înşelaţi, ne place să profităm de fiecare în parte. Noi nu suntem oameni, suntem nişte experimente, cu rarisim câteva reuşite în totalitate. Ştim să facem tot ce vrem, nu suntem interesaţi de ce se întâmplă lângă noi, doar pentru că vrem să demonstrăm lumii că suntem ceva ce defapt nu vom ajunge. Ştim şi vrem să plecăm cât mai departe de realitate, să ne despărţim de lumea care face rău, dar uităm că mai sunt şi persoane diferite, care ne vor binele, indiferent dacă acesta îi aduce vreun beneficiu sau nu, care şi-ar da viaţa pentru ca noi să putem trăi încă o zi. Noi ştim cu toţii să facem rău, am uitat cum e cu binele. Nouă ne e frică de moarte pentru că ne stingem din viaţă, nu mai vedem lumină sau nu mai simţim căldură. Într-o clipă totul devine rece, dar ceea ce noi nu ştim este că viaţa de după moarte e mai plăcută pentru cei ce acceptă.
Putem fi ceea ce ne dorim, sau putem fi mai presus de atât.

dimineaţa pasiunii albe

Astăzi m-am trezit cu o încercare de dimineaţă perfectă.
El a venit, mi-a adus o ceaşcă de cafea rece, căci aragazul şi-a făcut de cap cu mintea lui, ţinând în mână o ţigară făcută dintr-o hârtie. îmi şoptea la ureche, atingându-mi cele mai sensibile simţuri, în timp ce sufla fumul agale spre chipul meu abia renăscut. Am deschis ochii şi l-am văzut. Cele mai mici detalii mi-au sărit cel mai mult în ochi. Genele lui dese şi lungi, firul de păr ridicat şi bucuria din ochii săi. Mă liniştea, în timp ce eu îl sorbeam din priviri.
O dimineaţă aproape perfectă. Nu mi-am dorit nimic mai mult în viaţă decât lucruri simple, poate chiar banale.
Unul dintre aceste lucruri simple a fost o zi perfectă, pe care nu o trăisem decât o dată, cu mult timp în urmă. Fiecare clipă trecea mai repede decât de obicei când îi simţeam respiraţia fierbinte pe gâtul meu... Hmm, dragoste dis de dimineaţă. Lângă focul încins din şemineu, noi ne iubeam mai cu foc decât acesta, savurând fiecare moment, păstrându-i amintirea şi aroma într-un loc ştiut doar de noi. 
Te-aş putea privi ore întregi. Pe tine şi aluniţa ta de pe nas.Ţi-aş putea păstra zâmbetul dacă vreodată ai pleca, l-aş înrăma şi l-aş aşeza lângă mesajul din fiecare zi: "Azi o să-ţi meargă bine!" Am aruncat o privire scurtă mesajului, având un singur gând ca răspuns pentru ziua aceasta: "Nu mai spune?". Aş putea scrie un bilet mereu când mă răsfeţi, şi aş putea umple zece borcane până mâine. Dar oare...
M-ai putea iubi la fel?

un vis târziu

Nu era special, era doar o altă zi obişnuită. Ştiam că nu voi apuca vârsta de 50 de ani, şi am ştiut cu adevărat. Am visat, am trăit, am râs, am plâns-
...şi uite aşa a ajuns strada mea să-mi fie loc de veci. Cenuşa mea a fost împrăştiată pe iarba pe care m-am plimbat odată, pe sub pomii care mi-au oferit umbra lor cândva, peste trandafirii roşii pe care îi admiram pe vremuri, şi peste gardurile la care povesteam odată. Şi după ce prietenele mele şi-au luat rămas bun, a trecut o boare de vânt care a purtat în aer ceea ce mai rămăsese din mine. În timp ce mă uitam în jos spre lume, am început să mă îndepărtez de ea... M-am îndepărtat de gardurile albe, de maşinile de pe şosea, de ceştile de cafea şi de aspiratoare. M-am îndepărtat de toate acele lucruri care păreau atât de banale, însă când le pui la un loc, însumează o viaţă... o viaţă care a fost întradevăr unică în felul ei. Să vă spun ceva... nu e greu să mori când ştii că ai trăit din plin, iar eu am trăit din plin. O, cum am mai trăit!

resentimente

Mi-e dor de zilele în care stăteam pe iarbă fără grija că începe să plouă sau să ningă, mi-e dor de zilele de vară pe care le petreceam cu ea. Deci da, îmi e dor de ea şi de aventurile noastre... mi-e dor de "şi noi cum mai ajungem acasă?" sau de copăcelul nostru şi de Travka. Era timpul în care nimic nu conta în afară de mine şi de tine! Îmi plăcea nespus de mult să ne întâlnim la cafea dimineaţa, şi chiar şi atunci când ne certam sau când apărea ceva... tot noi două eram. De nedespărţit. Până când s-a întâmplat ceva şi ne-am pierdut una de alta... eu am mers pe drumul meu, tu pe al tău... vroiam doar să ştii că în dimineaţa asta de iarnă m-a trezit soarele şi m-a chemat la fereastră să-mi şoptească doar mie că astăzi o să-mi fie dor de tine.
Stai pe vine, reflectezi
Te-ndrăgosteşti, n-ai ce să pierzi!
Întruna-ţi spui că e mai bine,
E mai bine doar cu tine!
Şi aştepţi la radio un hit de vară
Să uiţi de frigul de afară!
Dar asta nu se-ntâmplă seara,
Nu se-ntâmplă decât vara!

o altă ninsoare pustie

E din nou o zi în care singurul lucru care îmi domină mintea este sentimentul crunt de lene. Am trecut peste faza de negare, sărind direct la cea de acceptare. Nu e o zi chiar bună de plimbat, dar asta nu mă oprește totuși... Te-aş invita să bem un vin fiert sau o cană de cafea, în timp ce privim cum zăpada se lasă încet pe asfalt, dar nu ninge încă. "Am să te chem să fim copii, să profităm de vreme... când va ninge. Azi te iubesc mai mult decât ieri şi mai puţin decât mâine." Aveam însă în minte doar ochii tăi de un maro aprins ca o zi de toamnă. Cu siguranţă îi ai şi acum, dar nu-i voi mai observa, căci ninge acum în inima mea, şi o singură culoare îmi acoperă văzul: albul imaculat. Te vroiam şi probabil încă te vreau lângă mine, să simţi şi tu frigul îmbibat în căldură. Mă scurg uşor către infinit, îmi alin singurătatea şi în fiecare zi, de acum înainte, va ninge. Pentru că vreau eu.

prima dimineaţă de după viaţă

o altă dimineaţă când mă trezesc cu albastru în faţa ochilor, ca adâncul mării la amiază, o cafea rece aşezată minuţios pe birou mă aşteaptă de două zile; prin faţa mea, trec raze pale de lumină. Azi mă simt seacă, lipsită de energie sau vlagă, de orice fel de putere. Am să-mi închid ochii aşa cum o făceam odată şi am să-ţi visez iar chipul, cuprinsă de gândul copleşitor de tragic care spune că nu vei fi niciodată al meu, tu vei înota mereu în larg, iar eu te voi aştepta ca de fiecare dată la mal, unde mă vor lovi cu putere valurile aspre.
Mă ridic din vis, mă aşez pe covor şi continui să visez. Nu am nicio limită. Mintea-mi fuge mai repede decât picioarele în dimineaţa asta răcoroasă de iarnă, când îmi doresc ca tu să fi bătut deja la uşa mea şi să-mi fi spus "Îmbracă-te. Azi mergem la cafea şi nu mă interesează de nimeni.", dar nu ai venit şi nici nu vei veni. Nu ştiu exact ce mă va ţine în picioare, dar cred că gândul pe care-l port cu mine, ca un medalion norocos, ce spune "Încă nu s-a terminat." şi poate ştiu dintr-o sursă sigură că azi o să-mi meargă bine, tu nu vei şti. Singurul lucru pe care îl ştiu sigur acum e că va trebui oricum să mă trezesc şi mâine dimineaţă să înfrunt o nouă zi, iar tu mă ţii într-un fel tare, chiar dacă nu ştii.
Unde să plec din temniţa asta în care sunt prinsă?
O să fiu mereu prezentă; dacă nu trupeşte, sufleteşte cu siguranţă, pentru a-ţi aminti ce zile am trăit, ce clipe. Îmi trimit gândurile undeva departe, le împachetez, căci azi iau o pauză de la realitate. Da, exact. Te iau cu mine.
În dimineaţa asta, cafeaua mea nu apare, părul mi-e prea scurt şi dezordonat, îmi alunecă bluza, iar tu dormi. 
M-am răsucit atât de tare, am visat atât de intens şi profund, dar totuşi am deschis blând ochii, ridicându-mi privirea către albastrul cerului şi ceaţa infinită, pornesc muzica şi plec.
Nu e doar o altă dimineaţă de iarnă. Azi e diferit.
Astăzi nu bate vântul, e soare şi te voi întâlni.
Sunt decisă. Nu contează unde mă duce viaţa, găseşte-mă cu un zâmbet şi voi fi a ta.




Semnat, Călătorul