Groningen test Embedded

Frankness

I am not a graceful person. I am definitely not a Sunday morning or a Friday sunset. I am a Tuesday 2AM, I am a broken window during February. My bones crack on a nightly basis, I fall from elegance with a dull thud and I apologize for my awkward sadness. I sometimes believe I don't belong around and among people, that I belong to all the leap days that didn't happen. The way light and darkness mix under my skin has become a storm. You don't see the lightning, but you hear the echoes.
Sometimes I am terrified of my heart; of its constant hunger for whatever it is it wants. The way it stops and starts.


When I saw you, I fell in love. And you smiled because you knew.

How do we become humans?

How do we become - humans?

Plenty of ups and downs of technology development have unfortunately decreased the face-to-face communications and replaced them with digital means of transmitting messages. Yet some of us seem to be bothered by the idea of digitalisation, none of us actually protests in any way against it. We are just flexible to these times. What is the ideal solution to dismiss this progressive dehumanization? Let me share with you a personal moment of revelation from an ordinary day of summer.

Three days before a surprisingly canicular day of Groningen NL, I completely forgot to put the charger in my bag after I attended a two-persons slumber party. For the rest of the entire day and the following day I was not in the possession of a personal means of communication or any sort of technological widgets. And you know what? Its absence did not bother me or make me suffer at all. I did not even know what was the time while I was roaming with my bike on the streets imbued with joyful people. I was seemingly not bounded by anything. When I lifted my head up to the breathtaking blue sky I felt like I finally opened my eyes and I could indeed see and enjoy the happiness and purity of the everyday bread-and-butter pace of life. The tender, breezy weather, the sunshiny people and the gorgeous architecture of the old buildings made me feel like the freest human being alive. Can you too feel free by doing nothing at all, but without a digital widget? To my great sorrow I have to share my thoughts with you online, even if I would rather not. Let go off this restraint you are living with and give a chance to the digital-free world surrounding you to showcase its wonderwork. Give it a shot, you will lose nothing, but might even gain some unexpected life experiences - by just letting it go. We can adapt ourselves to the beauty of nature and leave those means out for at least one day. 

Let’s enjoy the wonders around us. The fusty sun, the still waters of the lakes, the wind blowing through our hairs, the bicycle rides in warm days and all these other things we don’t perceive anymore, the ones we let aside and forget about. Do something insane or out of common, something worth remembering.

The motivational 20-minutes rule

Almost every self-respecting theory of motivational activity ponders specific recipes for the transition from theory to practice. One of them is the rule of 20 minutes, which eventually experiences a very simple psychological attitude that for 20 minutes each of us can endure any action, no matter how great is his resistance against it. It really is an active way to fight the laziness and increase your motivation. Learn more about how the rule works:

If you practice sports for 20 minutes every day, there is no need to worry about your health.
If you spend 20 minutes a day for cleaning and tidying, you will not be lost in the clutter.
If you devote 20 minutes a day to improve your concentration, it’s not worth the worry of creative crises.
If you devote 20 minutes a day to listen to your closest person, there will be no occasions to worry about relationship problems.
If you spend 20 minutes a day to listen to yourself and to take notes, it’s not worth bothering that you will suffer from a lack of ideas.
If you sacrifice 20 minutes a day on the searching of new sources of income you will not suffer from financial issues.
Give yourself 20 minutes a day to relax. This way you will not feel exhaustion at all.

And remember – whoever reads useful book at least 20 minutes a day they will not be tormented by the question of how to become an expert.

Partea intai - Neputinta de a accepta si lupta intrinseca

Sunt bine. Intreaga-mi fiinta declarata fără putere a fost zdruncinata de hotărârea ta... ultimele ramasite de suflet mi-au fost și ele predestinate infrangerii. Și tu ai ales să faci asta. Sunt bine, deși nu mai cunosc demult notiunea aceasta abstracta de care tragem cu toții neincetat. Noi -cat curaj nelegiuit să ne pronunt pe amândoi laolaltă- dragul meu suflet pereche, nu am reușit sa depasim stadiul de nimicnicie de care ne-am înconjurat și care ne-a inlantuit, nutrit de perpetuele noastre dispute cotidiene. Nu ne-am putut crea mediul pe care l-am dorit pentru noi, cât să fie prielnic coexistentialitatii a doua ființe ce-si promiteau multe... doar ca mi-am pierdut pana și infima suferinta de care ma prinsesem cât sa rămân în joc, cât să mă hrănesc pentru a continua. Și pentru ce? A continua orbeste, la întâmplare totul, prin prisma unei alte noi dimineti în care avem speranța mizera ca ne vom ajuta finalmente sa deslusim misterul și să ne raspundem la întrebările existentiale. Ce suntem și cine unul pentru altul.

Ne-am dezmierdat în iluzii și ne-am imbaiat în propria cenușa, spalandu-ne cu speranța unui mai bun și cald sfârșit al zilei de mâine

Pentru ce sa continui să mă lupt? Pentru ce? De ce să mă aflu într-o bătălie împotriva mea? Tu, tu te numești luptător și dacă da, pentru ce ai luptat? Ca sa lași totul deoparte și sa treci peste? Nu mai suporti? Unde ți-au dispărut toate dorintele infiorator de puternice și intregile, lungi seri de neliniste sufleteasca? Le-ai lăsat să-ți scape printre degete... așa cum m-ai lăsat și pe mine. M-ai avut în cea mai pura și splendida forma pe care-o puteam lua, m-ai ascuns de crumizea lumii și m-ai ținut voalata sub aripa ta calda, protejandu-ma de posibile pericole, m-ai iubit cum nu ai iubit vreodată să-ți vezi toate dorintele de-o viața implinite în aceeași clipa. Te-am iubit nebuneste și pe nevazute. Totul ți l-am sorbit desfatator și nimicul întors pe dos, zadarnicia cuvintelor aruncate ți le-am simțit intrandu-mi gentil în piele, după care te-ai strecurat lesne printre firele de nisip mărunte din palma mea. Ai alunecat premeditat spre totul tău... nu al nostru. Te-ai descotorosit de totul meu existent și imaginar, de întreaga mea fiinta acum nula. Nu mai erai al meu de un timp și te-am simțit. Am simțit cum te-am avut și am dorit cu infocare sa nu fi simțit cum te desprinzi de ultima ramasita ce ne lega.

Astăzi m-am sfatuit cu mama și, spre intristarea mea, i-am spus ce s-a petrecut și mi-a replicat folosind un ton dezamăgitor ca incepuse sa își schimbe vechea parere despre ce se întâmpla cu mine și cu tine -am voit sa scriu noi, dar mi-a fost teama-, dar inevitabilul și-a făcut aparitia. Nu te-aș fi putut lasa atât de mizer cât tu ai putut-o tu face cu egoismul tău, eu nu sunt o astfel de persoana. Iara, peste asta, susțin ca nici nu ai un argument valid ori suficient de solid pentru a sustine prompt o despărțire relativ definitiva, vezi cazul de fata.

Ai fost intruparea a tot ceea ce am găsit mai minunat și diferit la viața. Și m-ai aruncat în neputința, înapoi în carcera sufletului meu pustiit. Ne-am cuibarit în tihna celuilalt atât de pur și neprefacut și ne-am induiosat nefiresc de intens pe o perioada indelungata, simtindu-ne ca acasă unul cu celălalt... m-ai avut cum nu m-a avut o singura alta fiinta și, sub ochii mei infiorati și neputinciosi, m-ai pierdut mai mult decât m-am avut și pierdut eu insami. Dar, este posibil ca din toată ecuația de fata sa ieși învingător, depinde doar de motivul pentru care lupți or ai luptat, dacă o faci. Prima data poți sa lupți pentru tine, pe care te-ai lăsat în urma și consideri ca lepadandu-te de mine, vei recupera vechiul tu de dinainte de aparitia mea stranie și intristator de apasatoare. Poate asta este ceea ce într-adevăr aveai nevoie, or eu poate nu am vrut sa o accept. Pe lângă, mai poți sa te lupți pentru a te ascunde cât poți de mult în fata mea în spatele vibratiilor plăcute primite din partea prietenilor. Uiți un lucru... dar oare mai are vreun fel de importanța dacă îl menționez acum? Exista atâtea șanse pozitive ori negative cât îmi impun eu sa mai aibă valoare, dar ar fi mai potrivit sa fiu neutra. Sau chiar sa înțeleg, sa accept odată și sa fac fata faptului în sine, dureros din fire ca acum sunt doar eu și atât. Uneori mai sunt și cu mine insami și mai departe de tine decât te-am perceput orisicand. De acea mine insami de care uneori sunt terifiata, dar și surprinsă simultan mi-e destul de teama din timp în timp. Aduce cu sine doar inchipuiri care-mi provoaca tristete și intruchipari jalnice ale neputintei mele. Imaginația asta nu se joaca, o să ma mănânce de vie odată, dacă nu reușesc sa o mănânc eu pe ea. Revenind... nu știu dacă tu, cel caruia incepusem cu pași mici sa ii scriu romanul vieții mele -ma întreb câteodată dacă tu socotesti lucrul acesta- vei privi ceea ce ar fi trebuit sa îți spun ție odată și vei pricepe ce-ți transmit așa simplu cum îl vezi... vei ajunge acasă unde, cu puțin noroc vei avea musafiri și te vei juca sah și vei fi tot incins de dorința de a câștiga, dar însoțit totodata de oftica infrangerii. Te vei satura la un moment dat în acest viitor imaginar și vei lua jocul cu navele. Inevitabil, ma voi strecura dibace printre gândurile tale -oricare ar fi fost acelea- și stagnez acolo o perioada. Voi dispărea eventual și îți vei continua activitățile, dar asemenea vor face și musafirii tăi. Eu nu aș face asta, desigur nu aș pleca deloc, dar asta e alta mâncare de peste. Singuratatea, din câte-mi amintește slaba mea memorie pe termen scurt, nu ți-a priit pana în clipa de fata. Îmi doresc doar sa fii în aceeași balta de singuratate în care ma scufund tot mai mult, se pare și eu. Sa te simți la fel de neputincios, cât și nevinovat. Cu toate iluziile pe care ți le-ai creat singur în interiorul cutiei tale negre și le-ai atintit concis spre mine. Ai avut deja demult aerul acesta de nu-o-sa-ne-mai-vedem-niciodata.

Nu are sa treacă o zi și totul sa revină brusc la normal. Te-am privit înțelegător și capabil sa observi ca sunt într-o alta lume, într-una complet distincta de cea în care am trăit. Sunt inconjurata de oameni străini, totul este nou. Oricat de mult aș sta aici, acum eu nu știu ce reprezintă normalul... locul unde ma aflu nu are să mă conduca la un așa-zis loc potrivit generalei definitii a normalului.

Trecând peste toate cele spuse anterior, ca o mica paranteza, am o bucurie atât de bizar de mare totuși în legătura cu un lucru atât de mărunt legat de tine. Te va lega nevoit de mine pentru întregul tău trai. Știu ca deja știi despre ce vorbesc, dar mi-ar plăcea totuși dacă nu ai ști, așadar am să te mai țin puțin în suspans. Dacă ai cumva acces la acest document personal și ești curios din fire -ceea ce se întâmpla sa știu-, vei fi nevoit sa mai ai un pic de rabdare.

îmi ninge în suflet

și când mă gândesc că iubeam atât de mult iarna, iubeam atât de mult zăpada, iubeam atât de mult fulgii de nea, încât corpul meu i-a acceptat ca fiind parte din el. până am început să iubesc altceva, și să accept altceva ca fiind parte din mine, din sufletul meu. stau înghesuită în scaun, melancolică și privesc prin jaluzeaua portocalie mahon afară, încercând să îmi regăsesc bunăstarea pe care oamenii fără niciun drept reușesc să o fure. și vă spun că ninge. tristețea ce îmi crapă fiecare nerv din trup și îmi rupe fiecare conexiune cu irealul, cu fantasticul ce l-am trăit până acum mă amărăște și îmi sfâșie orice gând pozitiv, mă alungă întru totul spre un loc întunecat unde, spre dezamăgirea mea, sunt singură și nu ești acolo să îmi luminezi drumurile și aleile lăturalnice. merg de una singură către un drum pe care nu îl cunosc, cu riscul de a claca. nu știu drumul acesta nici cu tine, însă îmi este mult mai ușor să îl aflu și să îl parcurg alături de tine, tu, cel care doar clipește și înțeleg cu ce motiv. și ninge peste locurile acestea unde simțeam căldură, deși era frig. nu simt prima ninsoare și e trist. totul alb, acoperit de pături, nu simt nimic. sufletu-mi este spulberat de emoții, secat de vlagă, amețit de iubire, ocolit de sprijin și, fără de scăpare. și poate șterg textele tale, dar nu le voi uita. și poate îți șterg pozele, dar nu-ți voi uita sclipirea din privire. și poate încetez să vorbesc cu tine, dar nu-ți voi putea uita vocea. și poate te voi ignora, dar nu-ți voi putea uita chipul. și poate încetez să te îmbrățișez, dar nu-ți voi putea uita mirosul pielii. și poate nu mai fac parte din viața ta într-un fel sau altul, dar nu te voi putea vreodată uita.
și ninge, iar eu nu simt nimic.
nici măcar căldura ta.

Deep Mix Bucharest #024 mixed By Sorin Milea : Compozitor

Deep Mix Bucharest #024 mixed By Sorin Milea : Compozitor

ca şi briza mării

Cald. Aproape de fierbinte, şi totuşi destul de departe cât să simţi doar cu gândul.
Atât de departe de aceeaşi căldura simţită la atingerea chiar şi cu un vârf de deget al celui iubit, atât de departe de fiorul ce îţi aduce la realitate simţurile pe care nici nu ai crezut vreodată că le deţii... atât de departe de ceea ce nu te lasă să adormi noaptea, atât de departe de ceea ce simţi cu adevărat, iar tu eşti prins în acest pustiu îndepărtat. Singur, prins ca între două plase de păianjen, aşteptând momentul reîntâlnirii cu fericirea. Te învârţi într-un continuu cerc de gânduri şi emoţii, faci înconjurul lumii cu ochii deschişi, dar te opreşti unde consideri că-ţi este ascunsă fericirea. Fie după o stradă întunecată, fie după colţ, fie în orice colţ al lumii. Nimeni nu te poate opri din visat cu ochii deschişi, este lucrul indetaşabil, lucrul pe care nu ţi-l poate răpi sau ascunde nimeni, lucrul care de cele mai multe ori te salvează de la amărăciune.
Eşti captiv în prezent într-o lume unde cunoşti fericirea, însă nu o poţi atinge, nu o poţi săruta, o poţi doar dori, o poţi vizualiza dar nu o poţi avea. Aşteptarea te omoară, dar gândul că fericirea aceasta a ta te aşteaptă într-un colţ de lume cu braţele deschise, cu corpul fierbinte şi cu buzele reci, te salvează.
Şi simţi totuşi... simţi că o parte din tine absentează, că o parte din tine levitează prin univers, într-o continuă căutare.
Şi nu ştii unde se va termina cu fericirea, dar ştii de unde să începi. Şi nu ştii dacă are să meargă bine până la final, dar ai început şi e dificil să te opreşti acum. Şi ştiu dintr-o sursă sigură că ţi-ai dori să nu fii singur în locul în care eşti, că ţi-ai dori să poţi înota la o oră foarte târzie a nopţii alături de fericire, că ţi-ai dori la fel, să te laşi purtat de picioare în orice direcţie aleasă de ele în timp ce mâinile-ţi sunt ocupate, pentru că nu te vei plimba singur, te cunosc.
Dar aştepţi...
Într-un final, totul va fi perfect. Până atunci fericirea ta... te va aştepta probabil acasă. Acolo unde ar trebui să fii acum.

Mai fierbinte ca o rază

Devenisem curioasă să aflu mai multe despre el. Voiam să ştiu dacă culoarea iubirii îl atrage sau dacă adierea fină a vântului îi mângâie plăcut pleoapele atinse de magia vieţii. Aşa că l-am întrebat. Clipa de nebunie m-a prins de ceafa-mi îndurerată şi m-a transpus în Universul în care nu e nimic mai plăcut la atingere sau mai valoros decât momentul când el mi-a spus că mă iubeşte. Când soarele a apus şi norii au căzut în depresie, el mi-a zâmbit şi m-a cuprins cu tot corpu-i înfierbântat, şoptindu-mi amorul său ce dăinuie peste întregu-i trup.
Când orele devin secunde, iar secundele devin mai puţin decât un clipit, înseamnă că toate întâmplările petrecute până în această clipă nu au avut niciun fel de însemnătate. Acum e timpul. 
Şi mă-ntrebam dacă lumea asta întoarsă pe dos l-a afectat în vreun fel, sau dacă strălucirea din privirea mea când îl sărut îi provoacă naşterea unor anomalii în stomac. Voiam cu nerăbdare să îl iubesc şi să mă iubească. Nu am ştiut ce înseamnă să simţi că lumea îţi poate aparţine atât de uşor... doar printr-o atingere de mână sau un zâmbet inocent şi pur; or printr-un schimb de haine sau priviri. 
Pentru firea-i nebună şi deosebit de atrăgătoare, pentru visele ce le-am creat pentru a le trăi împreună, pentru nenumăratele clipe de nelinişte şi tensiune, şi chiar pentru infinitele posibilităţi de care putem profita, am să-ţi dăruiesc stelele şi galaxiile, lângă mine ca să dăinui pe vecie.
Căutarea iubirii a trecut pe lângă mine, privindu-mă cu ură, în timp ce se îmbarca într-un vapor plin cu amintiri reci şi fără de importanţă, care este gata de plecare de când l-am întâlnit pe el, şi care a pornit într-o eternă călătorie cu bilet doar dus.
Ei spun că în viaţă n-o să găseşti persoana aceea, ci că ea te găseşte pe tine. Şi atunci când se întâmplă acest lucru, prinde-o strâns de mână şi nu o lăsa să plece pentru că e o ocazie unică. Dacă ai avea o singură încercare, ai profita de ea? Nu lăsa să-ţi scape printre degete, trăieşte ca şi cum ar fi ultima ta zi şi ai dori să faci tot ceea ce ţi-ai propus vreodată. Împinge clipa cea mai plăcută către repetare, către tunelul infinit, către abisul fracţiunii de secundă.
Mă rătăcisem printre gândurile-mi singuratice, dar un lucru trebuie să fie clar:
Singuratică, dar niciodată singură.

trecător, odată cu luna plină

nu puteam face altceva decât să privesc în gol, în pustiu. singurul sunet pe care îl auzeam erau secundele; sunetul acela tic-tac, tic-tac... cât de repede trece timpul când eşti singur cu gîndurile tale. mă credeam în abis, în infinitul fracţiunii de secundă când am fost trezită de realitatea crudă a oaselor mele. m-am ridicat uşor spre cer, spre stelele ce sclipesc intens, cuprinsă de un fior rece, ce-mi trece prin şina spinării. nimic-ul acesta bizar de care sunt înconjurată mă ameţeşte. mă încurc în negrul gardurilor ce erau demult verzi, pline de viaţă, în gândul că odată erau toţi oamenii plini de zâmbete. ce s-a întâmplat cu ei? 

prea multe lucruri fără sens, aşa că am păşit şi am plecat înspre lună.

7 decembrie

Iată că visele poate nu sunt concepute doar pentru a fi ireale sau fantastice.
Noaptea a venit odată cu tot ce are cineva nevoie. O persoană cu care să te simţi bine, o mâncare bine pregătită şi cu dragoste, o muzică relaxantă şi apoi totul vine de la sine...  lipsă de reacţii, zâmbet incontrolabil şi stomacul gol.
Se spune că fluturii trăiesc doar o zi pe pământ... dar ziua aceea e una perfectă, în care fac tot ce ar putea face într-o viaţă întreagă un om, însă fiinţele umane nu se vor compara niciodată cu fluturii. Ei trăiesc atât de intens fiecare clipă, încât orice moment e o plăcere şi o bucurie de a trăi. Creierul nostru nu poate percepe "viaţa"; nu poate şi nu ştie să o trăiască. Noi minţim încă de la cele mai mici lucruri nesemnificative, până la lucruri ce ne-ar putea costa mai mult decât pierderea unui prieten. Noi înşelăm, dar nu ne place să fim înşelaţi, ne place să profităm de fiecare în parte. Noi nu suntem oameni, suntem nişte experimente, cu rarisim câteva reuşite în totalitate. Ştim să facem tot ce vrem, nu suntem interesaţi de ce se întâmplă lângă noi, doar pentru că vrem să demonstrăm lumii că suntem ceva ce defapt nu vom ajunge. Ştim şi vrem să plecăm cât mai departe de realitate, să ne despărţim de lumea care face rău, dar uităm că mai sunt şi persoane diferite, care ne vor binele, indiferent dacă acesta îi aduce vreun beneficiu sau nu, care şi-ar da viaţa pentru ca noi să putem trăi încă o zi. Noi ştim cu toţii să facem rău, am uitat cum e cu binele. Nouă ne e frică de moarte pentru că ne stingem din viaţă, nu mai vedem lumină sau nu mai simţim căldură. Într-o clipă totul devine rece, dar ceea ce noi nu ştim este că viaţa de după moarte e mai plăcută pentru cei ce acceptă.
Putem fi ceea ce ne dorim, sau putem fi mai presus de atât.

dimineaţa pasiunii albe

Astăzi m-am trezit cu o încercare de dimineaţă perfectă.
El a venit, mi-a adus o ceaşcă de cafea rece, căci aragazul şi-a făcut de cap cu mintea lui, ţinând în mână o ţigară făcută dintr-o hârtie. îmi şoptea la ureche, atingându-mi cele mai sensibile simţuri, în timp ce sufla fumul agale spre chipul meu abia renăscut. Am deschis ochii şi l-am văzut. Cele mai mici detalii mi-au sărit cel mai mult în ochi. Genele lui dese şi lungi, firul de păr ridicat şi bucuria din ochii săi. Mă liniştea, în timp ce eu îl sorbeam din priviri.
O dimineaţă aproape perfectă. Nu mi-am dorit nimic mai mult în viaţă decât lucruri simple, poate chiar banale.
Unul dintre aceste lucruri simple a fost o zi perfectă, pe care nu o trăisem decât o dată, cu mult timp în urmă. Fiecare clipă trecea mai repede decât de obicei când îi simţeam respiraţia fierbinte pe gâtul meu... Hmm, dragoste dis de dimineaţă. Lângă focul încins din şemineu, noi ne iubeam mai cu foc decât acesta, savurând fiecare moment, păstrându-i amintirea şi aroma într-un loc ştiut doar de noi. 
Te-aş putea privi ore întregi. Pe tine şi aluniţa ta de pe nas.Ţi-aş putea păstra zâmbetul dacă vreodată ai pleca, l-aş înrăma şi l-aş aşeza lângă mesajul din fiecare zi: "Azi o să-ţi meargă bine!" Am aruncat o privire scurtă mesajului, având un singur gând ca răspuns pentru ziua aceasta: "Nu mai spune?". Aş putea scrie un bilet mereu când mă răsfeţi, şi aş putea umple zece borcane până mâine. Dar oare...
M-ai putea iubi la fel?

un vis târziu

Nu era special, era doar o altă zi obişnuită. Ştiam că nu voi apuca vârsta de 50 de ani, şi am ştiut cu adevărat. Am visat, am trăit, am râs, am plâns-
...şi uite aşa a ajuns strada mea să-mi fie loc de veci. Cenuşa mea a fost împrăştiată pe iarba pe care m-am plimbat odată, pe sub pomii care mi-au oferit umbra lor cândva, peste trandafirii roşii pe care îi admiram pe vremuri, şi peste gardurile la care povesteam odată. Şi după ce prietenele mele şi-au luat rămas bun, a trecut o boare de vânt care a purtat în aer ceea ce mai rămăsese din mine. În timp ce mă uitam în jos spre lume, am început să mă îndepărtez de ea... M-am îndepărtat de gardurile albe, de maşinile de pe şosea, de ceştile de cafea şi de aspiratoare. M-am îndepărtat de toate acele lucruri care păreau atât de banale, însă când le pui la un loc, însumează o viaţă... o viaţă care a fost întradevăr unică în felul ei. Să vă spun ceva... nu e greu să mori când ştii că ai trăit din plin, iar eu am trăit din plin. O, cum am mai trăit!

resentimente

Mi-e dor de zilele în care stăteam pe iarbă fără grija că începe să plouă sau să ningă, mi-e dor de zilele de vară pe care le petreceam cu ea. Deci da, îmi e dor de ea şi de aventurile noastre... mi-e dor de "şi noi cum mai ajungem acasă?" sau de copăcelul nostru şi de Travka. Era timpul în care nimic nu conta în afară de mine şi de tine! Îmi plăcea nespus de mult să ne întâlnim la cafea dimineaţa, şi chiar şi atunci când ne certam sau când apărea ceva... tot noi două eram. De nedespărţit. Până când s-a întâmplat ceva şi ne-am pierdut una de alta... eu am mers pe drumul meu, tu pe al tău... vroiam doar să ştii că în dimineaţa asta de iarnă m-a trezit soarele şi m-a chemat la fereastră să-mi şoptească doar mie că astăzi o să-mi fie dor de tine.
Stai pe vine, reflectezi
Te-ndrăgosteşti, n-ai ce să pierzi!
Întruna-ţi spui că e mai bine,
E mai bine doar cu tine!
Şi aştepţi la radio un hit de vară
Să uiţi de frigul de afară!
Dar asta nu se-ntâmplă seara,
Nu se-ntâmplă decât vara!

o altă ninsoare pustie

E din nou o zi în care singurul lucru care îmi domină mintea este sentimentul crunt de lene. Am trecut peste faza de negare, sărind direct la cea de acceptare. Nu e o zi chiar bună de plimbat, dar asta nu mă oprește totuși... Te-aş invita să bem un vin fiert sau o cană de cafea, în timp ce privim cum zăpada se lasă încet pe asfalt, dar nu ninge încă. "Am să te chem să fim copii, să profităm de vreme... când va ninge. Azi te iubesc mai mult decât ieri şi mai puţin decât mâine." Aveam însă în minte doar ochii tăi de un maro aprins ca o zi de toamnă. Cu siguranţă îi ai şi acum, dar nu-i voi mai observa, căci ninge acum în inima mea, şi o singură culoare îmi acoperă văzul: albul imaculat. Te vroiam şi probabil încă te vreau lângă mine, să simţi şi tu frigul îmbibat în căldură. Mă scurg uşor către infinit, îmi alin singurătatea şi în fiecare zi, de acum înainte, va ninge. Pentru că vreau eu.

prima dimineaţă de după viaţă

o altă dimineaţă când mă trezesc cu albastru în faţa ochilor, ca adâncul mării la amiază, o cafea rece aşezată minuţios pe birou mă aşteaptă de două zile; prin faţa mea, trec raze pale de lumină. Azi mă simt seacă, lipsită de energie sau vlagă, de orice fel de putere. Am să-mi închid ochii aşa cum o făceam odată şi am să-ţi visez iar chipul, cuprinsă de gândul copleşitor de tragic care spune că nu vei fi niciodată al meu, tu vei înota mereu în larg, iar eu te voi aştepta ca de fiecare dată la mal, unde mă vor lovi cu putere valurile aspre.
Mă ridic din vis, mă aşez pe covor şi continui să visez. Nu am nicio limită. Mintea-mi fuge mai repede decât picioarele în dimineaţa asta răcoroasă de iarnă, când îmi doresc ca tu să fi bătut deja la uşa mea şi să-mi fi spus "Îmbracă-te. Azi mergem la cafea şi nu mă interesează de nimeni.", dar nu ai venit şi nici nu vei veni. Nu ştiu exact ce mă va ţine în picioare, dar cred că gândul pe care-l port cu mine, ca un medalion norocos, ce spune "Încă nu s-a terminat." şi poate ştiu dintr-o sursă sigură că azi o să-mi meargă bine, tu nu vei şti. Singurul lucru pe care îl ştiu sigur acum e că va trebui oricum să mă trezesc şi mâine dimineaţă să înfrunt o nouă zi, iar tu mă ţii într-un fel tare, chiar dacă nu ştii.
Unde să plec din temniţa asta în care sunt prinsă?
O să fiu mereu prezentă; dacă nu trupeşte, sufleteşte cu siguranţă, pentru a-ţi aminti ce zile am trăit, ce clipe. Îmi trimit gândurile undeva departe, le împachetez, căci azi iau o pauză de la realitate. Da, exact. Te iau cu mine.
În dimineaţa asta, cafeaua mea nu apare, părul mi-e prea scurt şi dezordonat, îmi alunecă bluza, iar tu dormi. 
M-am răsucit atât de tare, am visat atât de intens şi profund, dar totuşi am deschis blând ochii, ridicându-mi privirea către albastrul cerului şi ceaţa infinită, pornesc muzica şi plec.
Nu e doar o altă dimineaţă de iarnă. Azi e diferit.
Astăzi nu bate vântul, e soare şi te voi întâlni.
Sunt decisă. Nu contează unde mă duce viaţa, găseşte-mă cu un zâmbet şi voi fi a ta.




Semnat, Călătorul

Jurnalul primelor iubiri

                                                               06 Octombrie 
Numele său era Katlyn. Era o zi întunecată şi târzie de toamnă. Trecuse printre castanii de pe lungul şi bine-cunoscutul Bulevard al Independenţei... întregul său cap, abia mai susținut de umeri, era cuprins de furtuni de gînduri... Încearcă să îşi limpezească gîndurile, notându-şi fiece acțiune, fiece pas făcut sau fiece șuviță de păr atinsă și mișcată de vânt.
A ajuns în locul în care viaţa e cea mai liniştită şi simplă. Acasă. Unde stelele nu pot niciodată pleca, unde doar sunetul vântului este cel care se aude. Graiul bătrânesc împânzeşte locurile. S-a aşezat pe o băncuţă. Îşi aprinde o ţigară şi oftează. Ar pleca undeva departe de tot.
S-ar sui în primul tren cu destinaţia: Oriunde şi să trăiască un vis. Ar avea nevoie numai de o bluză, în caz că se face frig.
Tremură și ar vrea o îmbrăţişare caldă.
Ritmul muzicii continuă să îi preia uşor, uşor mintea... se transpune în alt tărâm. Ochii cedează. Curând se vor stinge şi nici măcar razele lunii nu îi vor mai deschide. Nu-şi poate controla emoţiile sau frîna instinctele. Întotdeauna a afişat publicului doar o versiune vagă şi ştearsă a sa.

Capul îi e răvăşit, părul dezordonat, ceaşca de ceai este neatinsă. I se stinge ţigara... Nu ştie ce se i întâmplă. Parcă totul sună a ecou şi e mult prea singură în fotoliu.

07 Octombrie 

E ultima zi de vară. Profită de ea stând pe o bancă şi încercând să uite de tusea seacă pe care o are. Aşteaptă. Se pregăteşte să plece pe drumuri lăturalnice, cu căştile în urechi, inconştientă de ceea ce se întâmplă în jurul ei, ca de fiecare dată. Se ridică încercând să nu îşi clatine prea tare picioarele. A plecat. Aşteaptă venirea primei zile cu adevărat dure de toamnă.
                                                                      08 Octombrie
Parcă vântul îi sfâşie fiecare fâşiuţă de piele, mâinile-i sunt îngheţate, dar simte nevoia să scrie. Picioarele i-au amorţit după un drum lung și s-a hotărât într-un final ca în ziua de sâmbătă să evadeze din rutină şi să plece. Visa oricum demult la asta. Ajunsă acolo, însă, îi pier toate puterile. Pădurea era umbrită, afară era Octombrie. Început de Octombrie. Deja începea să se simtă toamna cea singuratică. 
Reuşea întotdeauna să scape de răcoare, deşi îi plăcea. Tăietorii de lemne îşi fac veacul chiar şi în anotimpul aproape ploios. Se aud urlete de nicăieri. Poate sunt doar în imaginaţia ei care uneori îi face feste. Încearcă să liniştească vântul până când începe să îşi simtă corpul. 
Stă. Ar vrea să simtă ceva. Orice în afară de frig. Ar face-o fericită să ştie că cuiva i-a trecut prin minte o singură dată numele său. A încercat să meargă încet către vârful muntelui...
A avut o zi parcă interminabilă. 
Frigul i-a pătruns până în măduva oaselor. Tremura din toate încheieturile, aşa că a cumpărat ceva de băut. 
S-a urcat în tren, a coborât din nou, şi-a aprins o ţigară şi priveşte cu atenţie cerul în timp ce fumul se confundă cu ceaţa şi aburii reci de afară. 28 degres a l'ombre. şi-ar fi dorit să fie atât de cald, însă nimic nu o putea încălzi.

Zâmbeşte. Cineva i-a oferit o mică rază de speranţă. O trec zeci de fiori prin corp, nu-şi mai poate controla reacţiile. Are tot părul răvăşit, picioarele amorţite și amețite și capul pe undeva prin oraşul natal.
S-a hotărât într-un final că e timpul să înceapă o viaţă nouă. Să uite de ceea ce s-a întâmplat în trecut, să lase totul în urmă, să simtă că iubeşte necunoscutul. Și-a găsit în sfârşit echilibrul. Asta trebuia să se întâmple odată. Șingură nu s-a gândit niciodată că va reuşi sau chiar că va trebui să încerce măcar să trăiască. 

Stă puţin pe gânduri şi spune că plecarea aceasta i-a făcut bine. Pentru o zi a scăpat de aglomeraţia oraşului şi s-a retras undeva, într-un loc aproape neştiut. Linişte. E tot ce avea nevoie. Și o ciocolată caldă.

A început să plouă. Se adăposteşte în interiorul gării, în timp ce trenul rămâne în staţie pentru un timp îndelungat. Cerul negru şi melodiile lente o fac doar să spere că va ajunge odată şi odată unde sunt stelele. O rază de speranţă e tot ce are nevoie spiritul unui visător. Briza vagă şi dorinţa de a întâlni un El, dar nu orice El. Acel El care atunci când plouă, să alerge cu ea de braț prin ploaie, fără să îi fie frică de a-și murdări hainele. Aceste gânduri copleșitoare o fac să spere la o ploaie mai puternică. Asta numai pentru că-şi doreşte ca acel necunoscut El să vină la gară. L-ar avea. L-ar săruta în timp ce stropii de ploaie le-ar uda corpurile înfierbântate, prelingându-se agale către tălpile lor desculțe.

Peisajul de munte îi împânzeşte privirea; natura e atât de încântătoare când nu e artificială.

S-a aşezat umilă pe scările trenului pentru a-şi aprinde o altă ţigară. Destinaţia finală în mintea sa: undeva pe plajă, la Vama Veche, locul în care întotdeauna există valuri și libertate spirituală. Toate aceste gânduri o învăluie şi o obosesc. Locurile în care ar putea fi sunt atât de frumoase în comparaţie cu locurile în care se află: Într-un tren personal care pleacă mai greu decât melcul spre casă. Asta sigur nu e ceea ce îşi doreşte, dar odată la un timp... profită de ea. Ar trebui sa doarmă. Dar sunt multe lucruri pe care ar trebui să le facă. 

Vocea din interiorul său ţipă în bezna nopţii. 'De ce nu ai ales ce-ţi spune inima?' şi inima îi spunea să rămână acolo. Pregăteşte bagajele cu grijă pentru a coborî. O scurtă şi ultimă privire pe geamul trenului. Luminile oraşului încălzesc cerul. Păşeşte atent scările în timp ce corpul său nu mai era stăpânit de forţele proprii. Vedea totul din interior, însă nu putea face nimic altceva decât să privească. 

Zeci de cuvinte, căci mai multe nu găsea, îi zburau prin minte despre fratele său care a plecat departe. Ceea ce mai o alină câtva de fiecare dată când pleacă din oraş, este că se simte cu câţiva kilometri mai aproape de el. Îi simte lipsa...

Trecea aproape prin fiecare stadiu al existenţei.

Ea era numită de mulţi o "rebelă" pentru că făcea mereu numai ce voia, în ciuda faptului că ceilalţi spuneau că nu e bine. Poate, da, chiar era o rebelă în adevăratul sens al cuvântului; fără a-şi da seama.

Ce lumea nu a înţeles niciodată despre ea este de ce păstrează un jurnal. Aşa şi-a început toată povestea vieţii şi aşa are de gând să o şi termine. Are scrisă pe foi îngălbenite, șterse, rupte şi vechi toată existenţa sa, fără niciun gând omis, fără nici un sentiment ratat. Îi place să scrie ce se petrece cu ea, ce noi oameni a întâlnit, cum bate briza la mari depărtări şi cât de bine e să visezi.

E semnul că a trăit şi şi-a lăsat undeva urma. 

                                                               09 Octombrie 

E o oră târzie în noapte, mai exact 2:18. Katlyn se simte mai singură ca niciodată. Probabil că tocmai a făcut cea mai mare greşeală a vieţii sale sau probabil cea mai bună alegere. Niciodata nu a fost o persoană foarte deschisă cu ceilalţi când venea vorba despre ea. Mereu a fost o fire mai misterioasă...

Rămâne fără glas. Se bagă în pat, ia o gură de apă şi îşi desface părul. Acel El inexistent al ei probabil doarme deja.
E dimineaţă. S-a trezit brusc. Nu ştie ce a visat, însă a fost de groază. Se ridică obosită din pat, nu lasă un moment pătura ce o învelea. Afară încă ploua şi era frig. Se duce spre bucătărie, se spală pe dinţi, pe faţă cu apă rece. Se întoarce în cameră, ascultă Carlos Santana şi aprinde o jumătate de ţigară. Cu pătura până peste cap, se uită pe geam şi tuşeşte.

E seară. Demult nu a mai privit cerul cum o făcea odată. Se duce afară, priveşte 5 secunde, apoi se întoarce, oftează şi intră în casă. Nu mai e la fel.
Aruncă o privire vagă spre lucrurile sale, însă nu unul material îi atrage atenţia. Lucrul care era nelipsit, apelul către A, dar pe care l-a evitat de un timp. "Cum oare am putut uita?" nici pe sine nu se înţelege. Se apropie de telefon, rămâne blocată şi îl închide. "Trebuie să fac asta?" şi îl scapă din mână. Nu-l poate lăsa pe jos, aşa că îl ia şi îl pune în locul în care să îl poată vedea mereu. 
Ea ştie că dragostea presupune multe sacrificii, însă părea că ar accepta orice i-ar ieşi în cale. Un El era motivul tuturor scrierilor ei recente. Motivul pentru care noaptea era prea lungă. Motivul pentru care voia să plouă doar pentru a-l vedea venind după ea cu o umbrelă roşie şi ghetele ude. Nu poate descrie decât în prea puţine cuvinte. Tremuratul şi bătăile foarte accelerate ale inimii, golul din stomac, toate au făcut-o să lase garda jos şi să se supună încercărilor poate primejdioase ale vieţii.
                                                               10 Octombrie
Cu ochii abia deschişi, privirea neclară şi mâinile reci, Katlyn se trezeşte, trage perdeaua şi urează bun venit celei de-a treia zi de toamnă. Cerul e înnorat, vântul bate şi aproape plouă... Târăşte plapuma până la bucătărie, caută de mâncare, dar nimic nu-i surâde, aşa că pune apă la fiert pentru un ceai. Se aşează în scaunul de birou şi îşi aprinde prima ţigară. Ritualul din fiecare dimineaţă. Doar că iarna va fi vin fiert în loc de ceaiul de fructe de pădure. 
Privire pierdută, ritmul inimii lăsat în bătaia vântului, mâinile tremurânde... l-a întâlnit pe amicul său, W, şi o luă în braţe. "Se spune că oamenii vin şi pleacă, dar nu se zice şi că unii vin şi pleacă imediat, iar alţii pleacă mai greu." îi şopteşte. Ştie că e adevărat, însă încrederea sa oarbă o poate conduce spre drumul greşit. Dar abia în curând are să afle dacă da sau nu. Nu contează de cât timp a cunoscut-o pe A, ci contează cât de mult au fost una lângă alta. A era acea jumătate din sufletul său de care nu se putea despărţi. 
Aceeaşi bancă, aceeaşi muzică... lumea o priveşte în timp ce are ochii închişi şi se joacă cu o frunză. Vremea e năprasnică, urmează o ploaie. Nu a mâncat nimic, priveşte în jur, oamenii trec, privesc şi pleacă. Aşteaptă apelul de la A. Doar de-ar suna... 
Parcă nu are nicio destinaţie, dar se ridică şi merge, neștiind unde. O femeie îmbrăcată cu un sacou roşu aprins continuă să o privească insistent, dar nu acordă importanţă. E greu să îi observi tristeţea sau mâhnirea, pentru că întotdeauna zâmbeşte. 
După o seară albă cu prietenii, se desparte de ei şi se îndreaptă cu paşi lenţi către casă. Acesta era motivul pentru care iubea noaptea. Întâlnirea din fiecare seară cu eternul Bulevard... Îi bate inima incontrolabil de rapid, reflexele-i lipsesc şi simte cum se cutremură tot. Priveşte în gol, nu simte nimic, nici măcar frigul care îi atinge picioarele. Urcă în autobuz în reluare, singurul motiv fiind că nu se putea ţine foarte bine pe picioare. Cu ochii mici şi roşii de la nedormit, se uită pe geam. Luna e acolo şi în această seară îi va fi însoţitor în drumul spre casă. 
Katlyn este brusc trezită din acest vis de o persoană străină care i-a adresat întrebarea "Te simţi bine?" E nedumerită şi nu înţelege, dar nu realiza că se sprijinea de un geam, respirând îngreunat.
Ajunge în faţa porţii, dar se uită în jur şi îşi pierde controlul. Nu găseşte cheia, prea mulţi oameni se plimbă pe stradă; şi se întâlneşte cu ea. Femeia bătrână care în copilărie îi fura merele din livadă. Privea prin falsul zâmbet durerea ce o avea în suflet. Era îmbrăcată în negru şi o eşarfă de mătase îi acoperea faţa. "E rău să fii singur!" i-a spus înainte să îi întoarcă spatele şi să plece. Nu s-a mai întors şi a privit-o în ochi pentru ultima oară. Se întorcea şi privea cum bătrâna pleacă îndurerată apăsând cu pași greoi pe pământ. Pentru ea, timpul se oprise în loc şi parcă se îndepărta din ce în ce mai încet, nevrând să plece pe acelaşi drum de care singurătatea a zidit-o. Dar Katlyn pleacă, mergând prin ploaia aspră de afară. S-a întâmplat atât de brusc, iar într-o clipă de delir, toate detaliile devin vagi of-uri nescrise.
Trânteşte uşa de la intrare, intră uşor, se aşează încălţată la birou şi începe a scrie în jurnal. Termină şi merge afară, se aşează pe iarbă, îşi aprinde ultima ţigară, îl caută şi strigă pe acel El al său, oriunde ar fi acesta şi priveşte cerul. Obiceiul său devine din ce în ce mai ruginit, mai neplăcut, iar locul în care se refugia întotdeauna pentru a-și găsi alinare, nu îi mai zâmbește.
                                                             11 Octombrie
Se aşează pe bordura străzii şi cântă. Stă acolo ore în şir, şi se gândeşte "De ce muzica nu cântă şi în momentele vieții, nu doar în filme?" Poate se gândeşte prea mult şi se hrăneşte din amintiri cu preţul fericirii. Însă A era întotdeauna acolo, chiar şi dacă nu vorbeau. Va fi o zi lungă şi obositoare, dar cum seara este momentul cel mai plăcut şi prielnic ale oricăror 24 de ore, merită chinul de a asculta, vorbi şi scrie toată ziua. Îl întâlneşte pe fratele ei, petrec clipe frumoase şi apoi pleacă din nou cu căştile în urechi. Nu s-a despărţit niciodată de ele.
Se pune pe scările din faţa casei şi priveşte în gol, însetată de iubire. Cerul e plin de nori mici ce se depărtau încet spre Vest. E lună plină, în jurul său pete galbene, nori prăfuiţi. Merge în casă, aduce o ţigară şi îşi petrece jumătate de oră urmărind norii cum trec...
                                                            13 Octombrie
O altă zi, un alt început, dar aceleaşi dimineţi. Toate trec uşor când e cu A sau cu W, dar astăzi niciunul nu a apărut... Muzica vibrează, o altă noapte târzie de toamnă prinsă pe Bulevard, între London House şi Gara de Sud. Katlyn nu reuşeşte să audă niciun fel de sunet în jurul ei, aşa că începe să cânte, fără a-şi da seama că lumea o privea. Bate incontrolabil din picior, într-un mod din ce în ce mai violent, pe bass-ul melodiei. Iar a rămas în urmă cu un anotimp. Afară bate vântul, iar ea e îmbrăcată cu o bluză albă subţire şi peste, o haină scurtă maro. Se uită printr-un geam şi îşi aranjează părul. Priveşte-n jur, încă o persoană lângă ea. Restul persoanelor erau absente. Coboară... şi tot scrie. Se îndreaptă cu paşi grăbiţi spre staţie. Urcă cu o teamă bizară în taxi şi vorbeşte în şoaptă. Trece prin aceleaşi locuri unde a copilărit. Podul unde noaptea luminile se sting şi unde maşinile circulă mai rar. Ajunge, coboară, intră pe poartă şi aleargă până în casă.
Nici o noapte albă nu mai pare să se ivească curând...
                                                            14 Octombrie
Doar ea şi calculele. Ca şi cum s-ar contrazice două Universuri paralele. Nu există nicio legătură între acestea două. Din nou a rămas în urmă cu detaliile şi cu oamenii. Astăzi a purtat după ea lănţicul ce îi aducea noroc, a simţit că nu-l putea lăsa acasă, părea în nesiguranţă. E vineri seară şi are de gând să profite de ea. Hipodrom, Festivalul Toamnei... vin ieftin, muzică relaxantă, mulţi oameni. O seară liniştită şi la locul ei de vineri. Aşadar, s-a ivit mai repede decât ar fi crezut noaptea albă... sau cel puţin aşa credea. Se gândeşte ce să facă, în timp ce îşi mângâia umerii şi îşi dădea uşor la o parte şuviţele de păr de pe faţă. Nu trecuseră mai mult de 2 minute, când apare din senin Cam. Nu a vrut să pară străin în faţa amicilor ei... A râs, a vorbit, a zâmbit forţat, apoi a plecat. L-a privit cum îşi bagă mâinile în buzunar şi cum se îndreaptă dezamăgit către casă... şi pleacă şi ea.
                                                            15 Octombrie
Parcă molfăie un întreg pachet de gumă, nu mai poate să-şi dea seama cât de greu mestecă. În schimb, problemele cu vederea au fost luate-n considerare şi a încetat să mai privească la mari depărtări. Mii de filme îi vin în gând, e toată plină de emoţii. O nouă seară cu vechii prieteni, dar mai presus de toţi, cu A. Ea a fost mereu lângă Katlyn şi întotdeauna a ajutat-o să-şi deschidă ochii, să-şi ţină mereu capul sus şi să privească înainte indiferent de ce se întâmplă. Katlyn era întocmai genul de persoană pe care nu o puteai convinge atât de repede să joace un rol într-o poveste, era persoana cu un caracter propriu. Care întotdeauna gândea de trei ori înainte să acţioneze. Prima dată ce s-ar putea întâmpla, a doua oară se gândeşte dacă trebuie sau nu să facă un lucru, iar a treia în caz că primele două nu sunt sigure în totalitate. Tocmai şi-a servit probabil ultima ţigară din seara aceasta.
Ajunge din nou acasă, priveşte în neştire clanţa ruginită şi veche a porţii şi o atinge uşor. Intră în casă, se descalţă, se schimbă... dă drumul la serial, îşi pune haina pe ea. A lăsat uşa deschisă ca să iasă fumul din cameră, aşa că e frig. Merge la bucătărie, îşi umple un pahar până la refuz cu apă rece şi se spală pe faţă. Nu simte nicio picătură de apă, dar simte cum i se preling pe buzele-i vinete în jos. 
E o oră nu atât de târzie din noapte, e doar 11 P.M. Îi tremură glasul, iar mâinile parcă sunt acoperite de o mare greutate. Închide ușa în spatele său și țintește către scaunul negru de piele...
                                                             17 Octombrie
Mahmură, obosită, după o noapte aproape fără somn, Katlyn îşi deschide ochii, se spală pe faţă, pe dinţi şi îşi face exerciţiile de dimineaţă. S-a decis să le ia mai în serios de data aceasta. Are trei pastile în refugiu, lângă poza fratelui său. Nu le-ar lua, pentru ca simte că nu o ajută cu nimic. Tusea aceea seacă e încă acolo, dar parcă puţin mai uşoară.
Cu capul pe bancă, cu mintea-n diverse locuri... aproape plânge, nu ştie ce să facă. Simte că s-a întâmplat ceva, însă nu ştie ce. Ceva, undeva, s-a întâmplat între ea si W. Unul din ei pare că a reuşit să dea uitării toată prietenia, toate ce au trăit, toate discuţiile şi toate amintirile ce aveau să vină. De ce? Melodia de la Bon Jovi devine tiparul zilnic al tristeţii, însă o poate face pe Katlyn să trăiască clipa. Acum, nu mai târziu, nu peste o oră. 
Trece într-un final de clipele neplăcute ale zilei şi reuşeşte să se ţină bine pentru că e nevoie. 
Pierdută pe aceleaşi drumuri ale minţii, încearcă să se adune şi să zâmbească din nou. Doar de puţine ori a lăsat pe cineva să o cunoască, să vadă ce gândeşte cu adevărat. A lăsat o versiune vagă a sa să se desfăşoare... A fost de fiecare dată dezamăgită după ce s-a lăsat cunoscută de cineva, şi ca un ultim test a fost A. Nu a primit nicio dezamăgire din partea ei până acum. Cum se spune: Speranţa moare ultima. Urmează seara. Prietenii ei de seara nu o vor lăsa să plece supărată şi doar ei ştiu cum să facă asta... doar reuşesc mereu. 
Şi cum să nu merite aşteptarea? Înainte de toate, s-a întâlnit cu ei, şi-a cumpărat ţigări şi au plecat. Destinaţia: Necunoscută/Oriunde, exact aşa cum îşi dorea. A pleacă şi Katlyn rămâne cu ei. Îi duce lipsa şi nimic nu pare la fel fără ea. Merg la o cafenea Retro, unde era aşa-numita "Seară Leneşă", unde râd, vorbesc, ce poate fi mai frumos? Pleacă din cafenea prin vântul teribil de puternic de afară şi ajunge la maşină. E foarte frig, probabil va urma o ploaie. Încă e derutată. Înainte de casă, face o oprire pentru a-şi lua de mâncare. Priveşte cum sunt aşezate paharele pentru cafea, urmăreşte fiecare mişcare a fetei care o serveşte şi se simte şi ea urmărită. Un om străin îi acorda priviri cu coada ochiului pentru ca ea să nu observe. Pleacă, intră în maşină şi se încălzeşte 10 minute până acasă. Ajunge şi îşi dă seama de ce a fost tristă toată ziua, care era motivul care brusc a făcut-o să se simtă în plus fără a şti despre ce e vorba. Era A. Ele întodeauna aveau o conexiune. Îşi prinde părul, se uită în oglindă, zâmbeşte fals o dată, îşi ia pastila şi suspină în tăcerea îndurătoare și neagră. 
                                                              18 Octombrie
"Oare mai suntem sau am fost vreodată prieteni?", această întrebare apare prea des în capul lui Katlyn, şi se referă la o persoană. Îi lipseşte W, simte că poate pierde totul din clipă în clipă, tot ce a făcut sau încearcă să facă devine inutil... lipsit de folos. Încercarea sa de a fi prieteni e prea mult, el... nu mai e el, cum era odată. Poate aşa trebuia să fie... Îi simte lipsa totuşi, a fost prietenul său când niciunul altul nu era. Dar atât încât îndură să nu sune, să nu caute... dar recent a decăzut şi i-a trimis un mesaj prin intermediul altcuiva. Poate ar fi vrut să o îmbrăţişeze, dar Katlyn i-a spus "Nu mă căuta pentru îmbrăţişare". Îşi dedică prea mult timp persoanelor care nu au fost lângă el şi care sunt târziu apărute în viaţa lui. Dar nu mai are sens. Şi-a făcut ieşirea dramatică. Pleacă din casă, iese afară şi se duce unde o conduc picioarele... 
                                                             19 Octombrie
A avut o dimineaţă foarte plăcută cu un amic vechi de-al său la o cafea fierbinte şi liniştitoare. A trecut de starea de nelinişte, de tulburare mentală şi parcă totul merge puţin mai bine. Şi-a promis să nu mai facă nici o greşeală, şi dacă da, să merite făcută din nou; şi-a propus să trăiască fiecare clipă pentru că nu are nimic de pierdut; şi să profite pe cât de mult poate de fiecare moment. După-amiază, stă şi ascultă poveşti de viaţă ale unui autor cunoscut. Îşi sprijină capul pe mână în aşa fel încât să poată vedea şi persoanele din jur. Mâna pe bancă, iar din timp în timp mai închide ochii şi pendulează între lumea reală şi lumea imaginară, haotică. Se transpune şi face o scurtă călătorie spre Abis şi înapoi, căci e trezită brusc. Iese din sală, părăseşte clădirea, se aşează jos, scoate o ţigară din pachetul aproape gol şi cere un foc. Aprinde şi visează.
                                                            20 Octombrie
E ciudat cum de fiecare dată când uiţi într-un final de o persoană, apare fără sa vrei din nou în viaţa ta, şi nu-ţi dai seama, dar o primeşti cu braţele deschise şi capabil de a ierta orice greşeală comisă. Fie că din partea ta, fie că din partea sa. 
Astăzi a auzit pentru a zecea oară probabil că toţi artiştii mari consumau plante halucinogene pentru a spori coeficientul de gândire şi imaginaţie. Se lasă păgubaşă când aude jocul de cuvinte al oamenilor din jur, ea fiind limitată la circa şapte sute de cuvinte în stadiul actual. Se confruntă cu o problemă existenţială dură: Foamea. Nu se gândeşte la nimic altceva în afară de o pauză în care să simtă mirosul de parfum străin și de mâncare. Din nou, seara, trece de pragul uşii, închide toate căile de acces către civilizaţie, îşi aduce struguri, apă şi un pix şi dă frâu liber imaginaţiei. 
                                                            22 Octombrie
22. Într-un colţ de lume, cu mult după marginea oraşului, după 20 de minute de mers cu trenul, Katlyn şi gaşca pornesc împreună spre o nouă seară. Drumul n-a fost atât de obositor pe cât suprizele. Nu a trecut mult timp şi deja plutea în Universul propriu. Într-o cameră mică şi ţărănească, decorată cu un mobilier aproape antic şi cu probleme de lumină, dintr-un sat îndepărtat, îşi fac ei veacul. O foarte mică fereastră prin care să poţi privi sau simţi aerul curat şi rece de afară şi doar o uşă acoperită de o folie de plastic, ce protejează camera de frig. În camera plină de fum şi de o atmosferă euforică, poţi vedea pe chipurile tinerilor cum fiecare este actorul principal din propriul său film. 
Timpul trece mai repede decât s-a aşteptat, şi s-a făcut zi. Toţi s-au trezit la ora 9 fix. Au plecat adormiţi şi fără bani spre un castel părăsit, spre ruine, unde au luat o pauză de la civilizaţie şi au făcut poze, au dansat, au ţipat, numai pentru a se auzi cu ecou. Au trecut printr-o junglă de plante, apă, poduri şi gropi. Se face după-masă şi pleacă obosiţi spre gară. Urmează încă o seară la fel de tulburătoare psihic, numai că de data aceasta, merg la A. Katlyn se duce în baie, deschide duşul, se spală rapid, se ridică şi păşeşte cu atenție pe gresia umedă. Îşi acoperă corpul cu un halat crem, dar când atinge clanţa, realizează că nu poate ieşi aşa, aşa că se duce înapoi şi se îmbracă cu hainele pe care i le dăduse A. Lumea se mişca foarte întrerupt, muzica se simţea din toate încheieturile! Se auzeau râsete şterse din diverse părţi ale casei...
                                                          23 Octombrie
Ziua trece, noaptea la fel, e ora 8 jumate A.M. Vântul bătea prin toate uşile întredeschise, muzica era oprită, şi nu mai era nimeni în casă în afară de ele două, care într-un final au reuşit să adoarmă.
Nu s-au trezit până la ora 17:00, când cu ochii plini de sare, Katlyn se ridică din pat, se încalţă şi îşi târăşte corpul, târșâindu-și picioarele grele până la bucătărie, unde îşi aprinde ultima ţigară care-i aparținea lui A şi o trezeşte şi pe ea. Multe telefoane ratate, multe mesaje necitite, multă mâncare lipsă şi mintea care levita prin alte colţuri ale lumii...
                                                         30 Octombrie
Ziua s-a micşorat, iar noaptea s-a mărit. Soarele apune cu o oră mai devreme de acum încolo, iar Katlyn nu pare a fi prea încântată de această idee. Ultimele 5 zile au fost un vis pentru ea. A umblat din colţ în colţ cu A, încercând să uite de orice tip de problemă pe care a avut-o, o are sau o va avea vreodată. A petrecut nişte nopţi de neuitat alături de nişte oameni care cu timpul vor fi probabil uitaţi, și amintiți în acele momente în care sunt depănate amintiri de viață, spunând 'Mi-am adus aminte! Îți amintești de... ?' De un singur lucru e sigură. Asta nu se va întâmpla foarte curând. Se pare că trece prin diverse stadii ale tinereţii şi cu greu poate să îşi răspundă la unele întrebări. Dar poate ele sunt menite să nu aibă răspuns. 
Totul a început cu 5 zile în urmă, la şcoală... A decurs cam aşa: Era frig afară, era plictisită de aceleaşi poveşti ale fiecărei zile şi a vrut să încerce ceva nou. A durat puţin până şi-a dat seama ce ar putea să facă pentru a ieşi din rutină. După ce a realizat, a profitat la maxim de oportunitate timp de 5 zile. 
S-a terminat totul parcă atât de rapid... Dupa toată munca şi tot efortul depus, merită o baie fierbinte şi lungă în care să îţi alungi toate păcatele trecute şi viitoare.
                                                        31 Octombrie
Ultima zi de Octombrie.
Un arc rotund, cam de un metru circumferinţă, perfect sculptat cu săgeţi din argint atent finisate... dar ea nu ştie să folosească atât de bine sau să mânuiască un arc. Nu e chiar specialitatea ei cea mai bine definită. Dar a visat cum ţintea şi cum trăgea perfect către o ţintă îndepărtată. Un manechin cu trup bărbătesc.
S-a trezit din pat cu o privire bleagă şi nişte ochi înlăcrimați şi roşii. Târăşte plapuma pe jos până la bucătărie. Deschide geamul şi o briză rece şi plăcută îi plimbă părul prin toată camera. Închide şi caută ceva de mâncare. Deschide frigiderul şi alege o bucată de carne, o prăjeşte şi pregăteşte masa, dar nu apuce să mănânce. E ora 8:37 AM. Pune mâna pe ceas, îl scutură şi se gândeşte "Ceva e-n neregulă". Se aşează pe scaunul rece din lemn şi îşi mângâie fruntea, pleacă capul pe masă şi râde sec. E a treia dimineaţă în care se trezeşte în jurul aceleiaşi ore şi e ciudat, pentru că ora ei normală de trezire este târzie.
Se pune pe canapeaua cea moale şi caldă, se împătureşte din nou, îşi ia cafeaua fierbinte în mână şi se face confortabilă. Aprinde televizorul în linişte şi găseşte un film poliţist. Nu e tocmai stilul ei preferat de filme, aşa că schimbă pe un canal de muzică. Închide ochii şi pune domol capul pe spătarul unui scaun şi într-un final adoarme.
Ora 10:47 AM. Aşa da. 
Cu greu se ridică din canapea, amorţită de la poziţia incomodă în care a adormit, zâmbeşte după ce se uită la oră, ia o gură de cafea rece şi îşi aprinde o ţigară în colţul gurii. După puţin timp, pleacă spre oglinda îmbătrânită de timp şi de prea multe chipuri care i-au trecut prin faţă. Îşi aranjează părul, se spală pe faţă şi se duce către dulap. Nicio haină care să îi satisfacă dorinţa de a exprima sentimentele din momentul de faţă, aşa că se îmbracă la întâmplare. Se încalţă, încuie uşa, îşi ia geanta şi pleacă către A.
Adormită, îmbrăcată într-un trening negru, niște ochelari cu ramă argintie ce îi acoperă un sfert de chip şi cu părul dezordonat, A stătea singură, tăcută şi fără chef în faţa unei vitrine, făcând nimic. Pe fundal, încet, se auzea melodia pe care ele o cântă mereu împreună. Se înţeleg din priviri şi pleacă spre bucătărie. 
Pleacă spre şcoală cu acelaşi chef de nimic, căutând ceva nou în "Cutia cu idei", însă în zadar. Ziua trece greu, dar vine seara, momentul preferat al fiecăror 24 de ore scurse. În această noapte e Halloween-ul. Îşi aminteşte cu drag de anii de şcoală în care se organizau petreceri şi se costumau, se prezentau, dansau, cântau şi mâncau prăjituri de casă. Atunci totul era simplu. Acum pare din ce în ce mai greu de realizat ceva, orice îţi doreşti. Nu ai când, cu cine, unde... E urât când timpul trece atât de rapid şi nu vezi ce ai, unde eşti şi cărei lumi aparţii.
Situaţia presupusă a avea un final fericit este ruinată de încercarea eşuată de a merge într-un local frumos, cald şi cu muzică. Katlyn era pregătită de ieșire, îmbrăcată într-o rochie scurtă, albă, în mâinile reci o pereche neagră de mănuși cu capse, iar A într-o rochie neagră cu mănuși albe, asortată fiind cu Katlyn. Părăsesc localul şi petrec pe frigul infernal de afară o oră, după care pleacă spre casa lui A prin atmosfera tensionată...
                                                      1 Noiembrie
După o seară lungă şi inextricabilă, după ce s-au ascuns, deghizându-se în umbrele negre de pe canapeaua din hol, după ce au petrecut Halloween-ul într-un stil inimaginabil, au meritat un pui lung de somn... 
Ora 13:00. Sună alarma. A o anulează şi dorm încă 15 minute. 
Merge pe stradă adormită şi condusă de o dorinţă stranie de a ajunge într-un loc necunoscut şi nedefinit. Limita dintre lumea de zi cu zi şi lumea imaginară e greu de observat sau explicat, cel puţin în mintea sa, pentru moment. Undeva, într-un colţ de stradă, stă ascuns sentimentul acela de teamă, furie şi singurătate... aşteaptă să fie găsit şi înfrânt. 
                                                      2 Noiembrie
O nouă zi, alte momente de râs şi de întristare, alte clipe de gelozie sau bucurie alături de soarele cel timid şi de luna fruntaşă. 
Katlyn se pierde în cuvinte, ziua trece mult prea repede şi seara apare grăbită. Vântul bate, stelele lucesc, luna zâmbeşte, iar ea dansează în minte. E Noiembrie afară, dar nu se simte vreo diferenţă în afară de temperatură. Ea nu pierde nimic din vedere astăzi, observă totul în detaliu... Într-adevăr, nimic deosebit legat de lumea obosită de pe drumurile târzii şi întunecoase, pe alocuri luminate de becurile pale ce se aprind din timp în timp, exact atunci când nu este nevoie.
                                                      3 Noiembrie
Aventurile nopţii sunt atât de copleşitoare... aproape ameţitoare, dacă nu ştii cum să îţi stăpâneşti visele. Greu treci de o lume fantastică la o lume reală.
Fiecare zi pare o nouă aventură prin jungla vieţii, o nouă căutare de răspunsuri la aceleaşi întrebări. Katlyn a fost obişnuită să controleze situaţiile dintotdeauna, deoarece a trecut prin multe prietenii, prin multe situaţii neprielnice, din care altţii nu au ştiut să iasă, spre exemplu: pierderea prietenilor vechi, noile prietenii... E greu să treci peste.
Încă toamnă. Bătrânul Bulevard zace împăturit în zeci de mii de frunze arămii, castanii şi galbene. Ea trece mereu tăcută printre castanii pustiiţi de vântul puternic, merge lin spre destinaţia niciodată precisă. Gânduri peste gânduri, oameni prea mulţi şi prea singuri totuşi. Da, acesta a fost mereu spiritul toamnei.
Vremea e schimbătoare şi timpurie, specific anotimpului al treilea. Katlyn preferă vara sau iarna, cu toate că s-a născut la începutul toamnei. Vara iubeşte să pășească nepăsătoare pe nisipul fierbinte al plajei, iubește marea, să îşi scalde trupul în apa caldă şi sărată, să iasă seara pentru a privi cum luna face dragoste cu marea şi cum se oglindeşte în apa clară şi curată. Adoră iarna pentru că poate merge la o cabană construită în totalitate din lemn pur, unde să simtă în fiecare clipă mirosul brazilor; cabană situată într-un vârf friguros de munte, undeva departe de locurile natale. Iarna, când poate să iasă din casă, să stea pe balcon şi să bea o ciocolată caldă.
O cană de ceai fierbinte sau un pahar de limonadă proaspătă şi un partener de conversaţie e tot ce poţi să vrei într-o zi răcoroasă, singuratică şi matinală, căci din nou, s-a trezit la ora 9:00.
                                                     7 Noiembrie
Cum mai mereu trebuie să luptăm pentru ceea ce ne dorim, căci viaţa nu ne oferă nimic pe tavă, servit, Katlyn ştie ce are de făcut. Trebuie să lupte pentru a-şi recupera acel ceva pe care l-a pierdut cu multă vreme în urmă... acea libertate a sufletului. Își dorește atât de mult să scape din aceste lanțuri de care e prinsă, care nu o lasă să zâmbească natural.
A petrecut două zile de relaxare la Sibiu şi Braşov. Cea mai frumoasă parte a călătoriei a fost la Braşov, la drumul de întoarcere, când nimic nu mai conta, nimic nu părea să aibă sens în afară de ceea ce se petrecea cu prietenii săi...
O altă săptămână care a trecut prea repede, dar care a lăsat semne că a fost prezentă, căci de la frigul din Sibiu, Katlyn a răcit şi acum trebuie să bea mult prea multe ceaiuri, nişte ciocolată caldă şi poate un vin fiert, plus pastile, deşi ea nu prea le poate înghiţi.
O privire cunoscută, familiară i se iveşte undeva la o sută de metri de ea. Un bătrân cu barbă albă, deasă, sprijinit într-un baston maroniu, cu urme de zgărieturi ce zâmbea, singur fiind între atâtea suflete. Privirea aceea ce-mi sugerează trecerea prin viaţă, maturizarea grăbită și rolul jucat de familie şi prieteni.
                                                   8 Noiembrie
Astăzi e prinsă de prea multe acţiuni pe care trebuie să le facă pentru alţii, înainte de cele pentru sine.
Cineva a deocheat-o cu o zi în urmă, aşa că a căscat toată seara, toată dimineaţa aceasta, până acum, după-masă, când A i-a spus de deochi şi s-a mai liniştit.
Merge agale pe stradă, deşi e foarte presată de timp... A ratat o întâlnire din patru, acesta fiind un record negativ pentru ea, căci ajunge mereu la locul stabilit, chiar dacă întârzie mai mult sau mai puţin. Are o scuză: "locuiesc în afara oraşului."
În jur numai oameni trişti, grăbiţi să ajungă la locul de muncă, să se aşeze şi să stea toată ziua într-un scaun vechi de birou, prin care mulţi oameni au trecut, să răspundă la prea multe telefoane; ori să nu aibă nicio secundă liberă pentru că muncesc şi umblă prin toate colţurile oraşului într-un timp prea scurt; supăraţi şi ameţiţi de traficul intens din mijlocul oraşului, pentru că e ora de vârf; şi mai sunt şi cei care simt schimbul de atmosferă dintre anotimpuri.
Dar nu-i nimic, căci vântul o duce peste tot...
                                                  9 Noiembrie
"Nothing in this world is as simple as it seems. It's hard to pass over a friendship, it's difficult to get to truly know somebody... It's also impressive if for a long time, you manage to express yourself in so many different ways, but none of them the true one. Here it comes the moment from when I'll have to be me, myself and I. This means the face from the inside of the mask, the part which appears from shadow, the true part of my life, my entire living. Expressing myself in so many different ways taught me one of life's most important and needed-to-know rules.
If somebody loves or likes you, they must accept you as you are. The most true and unbelievable part of being yourself without thinking what could happen. You sneeze and it's done. Pretty easy, huh?"
Acesta este lucrul la care Katlyn a lucrat 1 singur minut, fără oprire... fără a-şi da seama ce scrie sau cum, atât de repede.
Să ne jucăm Mima. Două trupuri femeieşti, alcool, multă vorbăraie, şi deja a devenit foarte simplu. K şi A. Dar asta s-a întâmplat cu o noapte în urmă.
Ora 11:00, cele două deschid încet ochii cu o frică de slaba lumină strecurată printre perdelele albastre. Clipesc rapid şi încep să râdă în acelaşi timp, gândindu-se cu drag la noaptea ce tocmai a trecut. Se foiesc puţin prin pat până când se hotărăsc să mănânce. Katlyn se încalţă, îşi pune o vestă albă pe ea şi ia nişte papuci în picioare, şi se întreabă stând în pat, dacă merită chinul de a merge pe interminabilul hol doar pentru ceva de mâncare.
Mâncarea poate aştepta se pare. Pleacă după ce fumează o ţigară.
Ora 15:09. Katlyn priveşte în jur, în speranţa că va găsi pe cineva demn de a fi privit, admirat, chiar lăudat... dar degeaba. Urăşte să vadă oamenii pretutindeni grăbiţi şi îmbufnaţi, mergând în sens contrar unul celuilalt pe aceeaşi bucată de stradă sau chiar de şosea. Urăşte orele de vârf şi aglomeraţia infernală din autobuze şi localuri, preţurile scumpe şi frişca.
Noaptea apare prea repede, ziua din nou dispare fără să-și dea seama, cerul de toamnă este cenuşiu deschis, plin de nori în apropierea lunii. Copacii îşi lasă crengile cu frunze arămii şi roşii spre pământul umed şi totuşi tare, pe care Katlyn calcă simţind o bucurie fără cusur, dar de care nu ştie de unde a apărut.
Curând va veni Noul An, o altă presupusă schimbare care defapt nu a avut niciodată loc, şi mereu a însemnat decât oameni beţi mergând şi petrecând prin restaurante şi pe străzi, artificii peste tot, în orice colţişor, plus o nouă cifră înlocuită cu ultima a anului precedent. Pe 2 Ianuarie, străzile, gangurile, scările de bloc, sunt încă pline de resturi de sticle sparte, pachete de ţigări rupte, urme de mâncare, ba chiar de oameni, pe alocuri câte o persoană care încă îşi face veacul după o noapte mult prea scurtă, de care oamenii au făcut un obicei să o petreacă şi apoi să nu-şi aducă aminte de ea. 
Hmm...
Altă idee. Gândiţi-vă pentru o secundă cum ar fi să aveţi sau să folosiţi o dată maşina timpului. Nu pentru a schimba trecutul, ci pentru a revedea clipele care v-au făcut fericiți, care v-au făcut să iubiți viaţa.
Prima plecare de acasă, prima greşeală comisă, prima ceartă, primul prieten... orice lucru are o primă încercare, şi dacă nu le încerci pe toate, pot să spun că ai trăit degeaba. Exişti pe această lume pentru că ai un scop. El te-a trimis aici deoarece ştia că îţi vei găsi în final ţelul, atlfel nu ar fi creat pe nimeni şi nimic.
Oamenii sunt ca un prototip, chiar dacă sunt foarte mulţi... sunt la fel. Toţi se întorc de unde au plecat, fie că vor, fie că nu. Suntem programaţi să ne găsim un scop în lume, să trăim la maxim clipa, să le încercăm pe toate, să iubim şi să ne întoarcem la El.
Cum vi s-ar părea, totuși?
                                                     14 Noiembrie
O altă stradă plină de frunze, Katlyn singură şi caută un loc cald unde să se ascundă de frig. Se întâlneşte cu oamenii care reuşesc într-un fel sau altul să îi facă ziua mai bună, şi pleacă prin vântul nebun de afară. Unul dintre ei îi oferă un fular, dupa ce observă că tremura din toate gambele. Atmosfera era ca în Alaska, unde ei sunt toţi îmbrăcaţi în haine din blană de urs şi au la gât zeci de fulare, iar unul dintre ei se gândeşte la cel mai mic şi îi oferă un fular.
Simte o bucurie sufletească fără a-şi da seama de unde provine aceasta, şi fără a sta pe gânduri începe din nou să viseze la un El al ei. El nu va fi genul de persoană care se dă în vânt după cucerit fete, e mai mult bazat pe partea aventuroasă şi sălbatică a vieţii. El e tipul cu tatuaje și slab. Ea se dă în vânt după băieţii precum acest El. Trebuie doar să ajungă să îl cunoască, să vadă dacă îşi merită titlul de băiat rău, sau dacă e doar o altă imitaţie nereuşită, deși nu s-ar îndrăgosti de un eșec.
Destul despre un El.
Să ne gândim. Merită să pleci departe de lângă persoanele pe care le iubeşti doar pentru a vedea dacă viaţa este chiar aşa cum se spune? Aşa de uşor profitabilă şi uşor de manipulat? Oare toată lumea poate trece de testele care ne sunt date fără să ştim când?
Oare noi, naţiunea umană, vom reuşi vreodată să respectăm şi să preţuim ceea ce ni se oferă? Rasa umană a fost creată pentru a se pregăti intens de finalizarea unor teste date de viaţă.
Katlyn adoarme presată de întrebări fără un actual răspuns, cu capul pe bancă, trezindu-se cu pleoapele grele, încercând să treacă peste starea de somnolenţă şi oboseală.
                                                      17 Noiembrie
Astăzi visează. Visează la o seară în care să joace cu al său viitor El jocul dragostei, ar face un foc imens de tabără, care să ţină toată noaptea, aranjat în mijlocul pustiului, unde numai lupii şi bufniţele se aud noaptea, s-ar culca într-un cort şi s-ar înveli cu 3 plăpumi, ar dansa cu lupii şi cu luna. Stelele ar acompania-o, iar norii vor fi ca o sală de dans... o seară dansantă.
Primeşte un ghiont de la realitate şi, tristă, îşi dă seama că stă tolănită într-un scaun rupt, de lemn şi desenează. Picură, atmosfera de melancolie o copleşeşte şi simte o mireasmă vagă de cafea cu căpșuni și scorțișoară, dar în zadar căci numai închipuirea ei inspiră mirosul acesta divin. În depărtarea gândurilor ei cele mai profunde, îl zăreşte pe amicul său, care ar vrea să facă multe, dar nu se ţine de promisiuni. Poate dorințele acestea 'adevărate' se vor împlini atunci când se vor aduna într-un final prea multe gânduri în sertarul ascuns şi îngropat în pământ.
Firesc ar fi să petreacă serile acasă, cu mama ei... dar e perioada vieţii în care un adolescent profită, sau cel puţin vrea să profite şi să simtă fiecare clipă cu amicii, fiecare plecare la mare, fiecare gest făcut de unul din ei, fiecare orice neînsemnat.
Din atmosfera de melancolie s-a transpus în cea de amuzament, în timp ce profesoara interpretează doar în concepția lui Katlyn rolul unui artist de comedie.
E atât de concentrată pe ceea ce aude, încât în orice moment ar putea pica din scaun. Începe să povestească cu A ce s-a petrecut cu o seară în urmă...
                                                     27 Noiembrie
Totul în jur e liniştit, tăcut. Asta numai pentru că toată lumea doarme, iar Katlyn este şi ea acasă. Pauza de la familie şi alţi prieteni importanţi precum A poate că nu i-a priit până la urmă. E greu să suporţi consecinţele, dar atâta timp cât ea a ştiut tot timpul ce va urma, ar trebui să-i fie mai uşoară situaţia. Are atât de multe lucruri de spus, dar le ascunde de atâta timp în interior, încât a uitat cum e să povestească şi să fie ascultată.
                                                     7 Februarie
Astăzi s-a trezit cu o încercare de dimineaţă perfectă.
Prin drumurile năpaste, dure și neplăcute ale vieții, pe aleile acoperite de umbrele nopții, după lungi sesiuni de meditație și o dorință arzătoare, El i s-a ivit în cale. 
De-a lungul existenței sale, a trăit cu vasta impresie că oamenii care se presupun a fi puternici nu lasă lacrimi să curgă niciodată... dar nici de fericire oare? El e exact ceea ce și-a închipuit, ceea ce dorințele sale i l-au întruchipat și conturat. Sunt lacrimi de încântare. Zeci de frenezii îi întrec puterea gândului. Și ar vrea să se piardă cu el printre toți oamenii aceștia gri care nu au nicio scăpare, nici un gând comun cu noi. 
El a venit, i-a adus o ceaşcă de cafea rece, căci aragazul şi-a făcut de cap cu mintea lui, ţinând în mână o ţigară făcută dintr-o hârtie. îi şoptea la ureche, atingându-i cele mai sensibile simţuri, în timp ce sufla fumul agale spre chipul său abia renăscut. A deschis ochii şi l-a văzut. Cele mai mici detalii i-au sărit cel mai mult în ochi. Genele lui dese şi lungi, firul de păr ridicat şi bucuria din ochii săi. O liniştea, în timp ce ea îl sorbea din priviri.
O dimineaţă aproape perfectă. Nu și-a dorit nimic mai mult în viaţă decât lucruri simple, poate chiar banale.
Unul dintre aceste lucruri simple a fost o zi perfectă. Fiecare clipă trecea mai repede decât de obicei când îi simţea respiraţia fierbinte pe gâtul său tremurând... Hmm, dragoste dis de dimineaţă. Lângă focul încins din şemineu, ei se iubeau mai cu foc decât acesta, savurând fiecare moment, păstrându-i amintirea şi aroma într-un loc ştiut doar de ei. 
L-ar putea privi ore întregi. Pe el şi aluniţa lui de pe nas, asemănătoare cu a sa, Katlyn considerând-o un alt semn că ei sunt suflete pereche. I-ar putea păstra zâmbetul dacă vreodată ar pleca, l-ar înrăma şi l-ar aşeza lângă primul gând al dimineții: tot El. A aruncat o privire scurtă unui text scris pe un perete: "Cu cât ai mai puțin, cu atât valorifici mai mult", având un singur gând ca răspuns pentru ziua aceasta: "Nu mai spune?". Ar putea scrie un bilet mereu când o răsfață, şi ar putea umple zece borcane până mâine. Dar oare...
Ar putea-o iubi la fel, destăinuindu-se complet în fața lui? 

                                                     7 Septembrie
Atâtea noi amintiri, noi persoane, noi lucruri ce peste 20 de ani vor fi cu plăcere povestite copiilor. Visul ei de a-l întâlni a dat roade cu 7 luni și 9 zile în urmă. Însă un lucru a făcut-o nedumerită, şi anume El, mai exact timpul în care el a fost lângă ea, nedându-şi seama că poate ar fi tot ceea ce a visat vreodată, învârtindu-se într-un cerc infinit, până când acesta s-a rupt în mintea ei, cu multe luni în urmă. A realizat înlăuntrul său că el ar fi tipul acela, sau poate chiar mai mult de atât. 
El o alintă, o ţine sub aripa lui protectoare, îi face pe plac, însă cel mai presus de toate, o iubeşte. O iubeşte cu adevărat. Toate visele ce le-a avut odată, acum au prins glas, au conturul un chip şi unui trup slab, cu păr brunet și privire adâncă.

Devenise curioasă să afle mai multe despre el. Voia să ştie dacă culoarea iubirii îl atrage sau dacă adierea fină a vântului îi mângâie plăcut pleoapele atinse de magia vieţii. Aşa că l-a întrebat. Clipa de nebunie a prins-o de ceafă şi a transpus-o în Universul în care nu e nimic mai plăcut la atingere sau mai valoros decât momentul când el i-a spus că o iubeşte. Când soarele a apus şi norii au căzut în depresie, el i-a zâmbit şi a cuprins-o cu tot corpu-i înfierbântat, şoptindu-i amorul său ce dăinuie peste întregu-i trup.
Când orele devin secunde, iar secundele devin mai puţin decât un clipit, înseamnă că toate întâmplările petrecute până în această clipă nu au avut niciun fel de însemnătate. Acum e timpul.
Şi se-ntreba dacă lumea aceasta întoarsă pe dos l-a afectat în vreun fel, sau dacă strălucirea din privirea ei când îl sărută îi provoacă naşterea unor anomalii în stomac. Voia cu nerăbdare să îl iubească şi să o iubească. Nu a ştiut ce înseamnă să simţi că lumea îţi poate aparţine atât de uşor... doar printr-o atingere de mână sau un zâmbet inocent şi pur; or printr-un schimb de haine sau priviri.
Pentru firea-i înnebunitoare şi deosebit de atrăgătoare, pentru visele ce le-a creat pentru a le trăi împreună, pentru nenumăratele clipe de nelinişte şi tensiune, şi chiar pentru infinitele posibilităţi de care putem profita, îi va dărui stelele şi galaxiile, lângă ea ca să dăinuie pe vecie.
Căutarea iubirii a trecut pe lângă ea, privind-o cu ură, în timp ce se îmbarca într-un vapor plin cu amintiri reci şi fără de importanţă, care este gata de plecare de când l-a întâlnit pe el, şi care a pornit într-o eternă călătorie cu bilet doar dus.
Ei spun că în viaţă n-o să găseşti persoana aceea, ci că ea te găseşte pe tine. Şi atunci când se întâmplă acest lucru, prinde-o strâns de mână şi nu o lăsa să plece pentru că e o ocazie unică. Dacă ai avea o singură încercare, ai profita de ea? Nu lăsa să-ţi scape printre degete, trăieşte ca şi cum ar fi ultima ta zi şi ai dori să faci tot ceea ce ţi-ai propus vreodată. Împinge clipa cea mai plăcută către repetare, către tunelul infinit, către abisul fracţiunii de secundă.
Se rătăcise printre gândurile-i singuratice, dar un lucru era clar:
Singuratică, dar niciodată singură. Alături de el putea face orice.
                                                         12 Octombrie
Octombrie singuratic, ce umbli hoinar și dărâmi crengile pomilor și împingi vântul pentru a ne dărâma...
Degeaba, căci un soare blând răsare și prin draperiile groase ale ferestrei din cea mai retrasă cameră a casei, o vagă rază de lumină își face loc, aducându-i la viață toate simțurile lui Katlyn. Nu mai devreme și nici mai târziu după ce prima rază de soare i-a trezit visele și gândurile, se îndreaptă ușor către ușa din lemn, apăsând timidă clanța rece și ieșind grăbită din cameră. Cafeaua e pusă pe foc, ibricul începe să frigă, iar ea atinge fără să vrea coada ibricului cu buricul unui deget, vărsând cafeaua pe parchet. Trage după ea o pătură albă, care e pătată acum de cafea, și o duce după ea în timp ce se îmbracă... și se dezbracă de oboseală. Deschide tandru fereastra, și se îndreaptă spre balcon, unde nimeni nu poate fi mai -pre-sus decât ea. Poate numai bradul imens care depășește în înălțime casa, însă nu e intimidată. Ba chiar îl iubește pentru că e acolo de când s-a născut ea, și poate are vârsta ei actuală înmulțită cu patru sau cinci.
E prima dimineață de după viață, și parcă totul atârnă de o singură ață, în timp ce Katlyn ascultă liniștea albă și sinistră. În aer un parfum cunoscut, familiar, și cu privirea îngreunată îl vede pe El. Atingere de vis, respirație grea, sufletul său zâmbește, iar inima îl vrea!
                                                        19 Noiembrie
E o perioadă din aceea în care dimineața nu îi face plăcere să-și deschidă ochii, și-n care minutele se scurg precum orele. Enumeră secundele ce-i împotmolesc toate gândurile între ele și speranța îi croiește dorința de reușită a nesomnului său către trezirea la viață. Nebun sentiment ce-i cuprinde întregul curs al venelor către sufletul lui nevinovat si pueril. Strând legat de trupul și spiritul ei, de nevoile sale, aleargă frenetică spre locul în care visurile se întâlnesc și se contopesc cu realitatea, dându-i o sclipire de vis...
Poate a trăit și a murit, de vreme ce ființa ei se contemplează cu ființa lui, și speră că un moment de neliniște sau o clipă de anxietate nu o vor deruta și o vor face să piardă nici măcar parțial drumul pe care a ales să meargă alături de el.
                                                        18 Decembrie
S-a trezit în mijloc de noapte lângă ceea ce iubea și iubește cel mai mult... și i-a atins chipul suav, l-a sărutat pe frunte, dar nu s-a trezit. Planul său era simplu: sa simtă că-l admiră, că-i simte pulsul lângă pulsul său și că nu l-ar lăsa singur pentru nici o bogăție. Lumească, spirituală... nu. El este al ei și îl dorește tot mai mult pe zi ce trece. Ațintește la mai mult decât i se oferă, sau decât i se va fi oferit, pentru că știe că niciun efort de-al său nu e în zadar și poate face tot ce-și propune. Poate nu deține atât de multă putere, însă deține voință, iar această dură voință dă naștere celui mai nemilos sentiment de putere spirituală și înțelepciune.
Ploiești, 18 Decembrie. Amețitor.
Încă nu realizează probabil că în curând totul se va schimba mai mult și mai mult... că urmează atâtea lucruri noi de învățat, atâtea persoane noi de cunoscut, locuri de cutreierat, situații de înfruntat. Îi place cum poate nu tuturor să își trăiască viața în felul său propriu, decisă uneori, indecisă de cele mai multe ori și iubind, pentru că e cea mai pură atitudine emoțională prin care omul poate trece.
Suntem cu toții iertați la sfârșitul vieții, la granița aceea dintre Rai și Iad, la momentul judecății de Apoi pentru toate ce am săvârșit înainte. Suntem oameni cu toții și ne este imposibil să nu greșim, dar nu trebuie să uităm să iertam. Merităm tot ce ne oferă viața mai de preț. Viața în sine e un dar primit de fiecare ce trăiește și simte asta. Suntem unici, deosebiți și speciali. Făcuți pentru dragoste, pentru pace, nu pentru lanțuri sau războaie, însă se pare că ne place să le stârnim, iar apoi să fim triști sau să ne plângem că nu e nimic bine în jur, chiar dacă totul a fost făcut sau stricat de noi.
Darul acesta e de neprețuit.
                                                          10 Ianuarie
S-a trecut cu bine de vechiul an, și cum altul nou înseamnă noi posibilități și noi aventuri, tot ce trebuie să facem este să ne gândim o dată sau de două ori ce ne dorim. Nu înseamnă noroc sau ghinion, moment prost sau moment potrivit, ci înseamnă alegerea sau decizia corectă... sau nu? Chiar dacă inima te conduce greșit către ceva, greșeala înseamnă perseverență până la reușită.
Din nou, ei spun că iubirea ne alege pe noi și K era convinsă ca El era alegerea cea bună, și chiar de traiul acesta i-ar arăta vreodată că nu este, nu ar crede. Are să-i spună răspicat, cu capul sus, că se-nșeală în totalitate! În labirintul acesta al existenței, care pare nesfârșit, dar în ființa lui este efemer, a reușit după un timp îndelungat să se stabilească într-un final, să ajungă în acea clipă, undeva, când viața ta, prima dată ajunge la un punct și o destinație stabilită și stabilă, destinată numai ei, Lui și plăcerilor sale. L-a prins în acest joc la mijloc, și l-a lăsat să-i cucerească inima și trupul. A atras-o, iar ea, neputincioasă ființă, i-a cedat în ale lui brațe...  I-a căzut la piept, dar el a ținut-o strâns.
"Am prins curaj când ți-ai deschis aripile în fața mea, îngerule, și mi-ai arătat calea către paradisul din care provii... Noi suntem unul și același, am fost meniți să străbatem acest tărâm împreunați. Mi-ai alintat simțurile, m-ai mângâiat când am fost în dureri, ți-ai împărțit totul tău cu mine, însă cel mai de preț: chiar viața însăși. Levităm, dragul meu, în jurul aceluiași cerc de foc. Păstrează-mă în lumea ta, căci nu mă voi întoarce singură vreodată acolo unde nu îmi este locul... Nu e loc mai bun decât sufletul tău!"
                                                        6 Februarie
Și totul începe astăzi, în ziua aceasta înfloritor de friguroasă, cu o înduioșător de caldă scrisoare:
"O dimineață plăcută îți zâmbește de la fereastră, al meu pur cristal îmbibat în soare, cafeaua ce-mi trezește amarul din dulcele-mi somn nedormit, pictura ce culoare sufletului meu incert de mohorât i-ai dat, prima rază a recii dimineți de după ploaie... Pe tine, dăruitorul meu spiritual, te prea iubesc.
Alene, agale, înaintând pe căi necunoscute, culegând speranță de pe drumuri străine, pas cu pas mă simt mai atrasă de focurile rătăcitoare din inima ta, care încearcă să ajungă la finalul acela cu totul deosebit, zugrăvit de fericirea ce ți-o destăinui și ofer! Mă simt atrasă de blândețea ochilor tăi calzi și de fugarul în care ți se transformă sufletul de sfiire, când te pierzi în adâncul privirii mele înflăcărate. Se cutremură întrutotul freneticul meu orgoliu de către tine și felul tău remarcabil de a fi, care mă amețește și mă învârte într-un cerc de momente pline de culoare, satisfacere și uimire continuă!"
                                                        02 Martie
Petreceri, alcool, tutun... cadouri?
Cu El de mână, intră în curtea celui mai bun al doilea prieten al ei, T, unde nu mai călcase demult acel pământ, și unde observă felurite schimbări. Seara vine în pași grăbiți, iar atmosfera e din ce în ce mai plăcută. Singurele surse de lumină sunt razele lunii de pe cerul negru ca abanosul și împânzit de stele, alături de plăcutele culori ale lumânărilor aprinse în numeroase părți ale curții, așezate separat în câte o cutie din foi, colorată și făcută manual de către T și iubita sa. Fiecare persoană are ceva de făcut, fie că vorbește cu un altul, fie că întreține focul, sau că sparge lemne pentru acesta. Iubește atmosfera aceasta în care se simte în aer numai înțelegere deplină și armonie între toți. Vântul șuieră lin printre șipcile gardului și printre vocile răgușite, iar căldura focului îi aduce pe toți împreună. Totul minunat, însă urmează să devină totul mult mai tensionat...
P.S.: În cinstea prietenului său, și a iubitei sale în primul rând, să fie iubiți și niciodată să nu uite de visele lor... dar mai ales de visuri!
                                                       03 Martie
Ființă nulă... definită de mărinimoasele lui gânduri și iubiri. Ah, dependentă de el și de ființa lui.
Un ceas târziu: 12:07 AM. Katlyn stă singură în pat, neputincioasă, sprijinită cu capul de marginea rece a biroului, acoperită de trei straturi distincte de pături. Neliniștită și tristă... ar fi vrut să îngroape adânc tot ce s-a întâmplat în seara anterioară, undeva departe de trăirile ei. Prima oară după un târziu an și o lună când o ceartă naivă a deviat într-un punct atât de sensibil și de neașteptat. "Dă-mi lucrurile toate înapoi, iar de acum mergem pe căi separate!" Nulă, fără reacții, buzele-i tremurânde, neștiind cum să reacționeze, tot ce poate vedea este filmul vieții sale de când l-a cunoscut până în momentul actual. Vorbele acestea au durut-o atât de rău, fiindcă nu a crezut că va spune asta vreodată, mai ales pentru că ea și-a promis și i-a promis că nu o va spune. Ar fi trecut un timp, lumea ar fi întrebat "De ce?", iar el nu ar fi putut a răspunde nimic, ar fi fost mut, pentru că nu ar ști ce să spună, începând într-un târziu poate, să se întrebe și el. Dar nu a avut niciun motiv. În târziul nopții, El aleargă, iar K fuge înghițind pământul, după el. El vorbește și țipă la ea, ea tremură și suspină, încearcă să-l oprească din tot ce face. El e nervos, dar dacă îl întreba de ce, nu ar fi avut ce zice, continuând să țipe. El vorbește, dar ea stă și tace. Însă nu de plăcere, ca și cum ar sta să asculte o poveste de dragoste, ci pentru că nu e lăsată să vorbească. El o evită, îi evită atingerile, îi respinge orice mișcare, ca și cum i-ar fi dușman. Dar ea tot încearcă...